„CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS!"
În acele cuvinte de început ale cărții de poezie și de pictură „Într-un salon mizer din Occident", Monica Voicu scrie despre Ovidiu Stan; „Un ardelean mândru de originea lui!". De fapt, sunt doi ardeleni, deoarece și doamna Dora Groza, ludușeancă, este tot o ardeleancă de-a noastră. Mă bucur să aud așa cuvinte frumoase despre un ardelean, acel „gând dus până la capăt", cum spunea Lucian Blaga, să văd astfel de gânduri încredințate hârtiei și memoriei, fiind solidar cu cei doi, prin ale mele rădăcini țărănești, ardelenești, de luptător, care m-au dat lumii, cu care, de fiecare dată, eu mă mândresc.
„Locuitor al altei planete", „cu motoarele turate la maximum" - spunea Monica Voicu -, Ovidiu Stan „este un învingător" care „scrie despre iubire, despre viață, despre tristețe și abandonare, dar, mai ales, despre durere". Stări ale existenței umane. Totul adunat în „tainițele sufletului". Aflat între poezie și pictură, spune Nicolae Băciuț, „exilul se situează, ca formă a luptei viețuirii", într-o „viață cu fruntea sus", într-o creație „ca funcție terapeutică, cu acel sentiment românesc al ființei", „mod organic de a ține legătura cu cei de acasă": „Într-un salon mizer din Occident / Îmi macin viața…, mă am la îndemână! / Și chiar de totul îmi pare azi un accident, / Nu vreau aici părerea să-mi rămână. //…// Vreau un salon bacovian, cu ploaie, / Și nu vreau să îmi plângeți astăzi mortul, / Vreau mobilă dintr-un gorun, greoaie, / Și-n robinet, mă rog, să-mi curgă Oltul". („Într-un salon mizer din Occident"). În acel salon „vopsit în gri-cenușă", unde poetul de zece ani se găsește mereu, este și locul acela: „În sala de trofee, Dumnezeu / M-a răstignit într-un ungher ascuns, / Nu ca pe un fiu, ci ca pe-un derbedeu / - Un dobitoc ce nu se lasă muls. // Cuiele mari, în care sunt bătut, / Nu îmi fac răni, sunt iluzorii doar, / Sunt ca o simfonie din trecut / Cu sunet rece, poate chiar vulgar" („Pedepsit fără motiv").
Atunci, când poetul recunoaște „Am început să scriu, revoltându-mă, pe tot ce nu puteam controla", o făcea, probabil, și cu gândul la acel poem „Privilegiu":
„Grimasa mi-a rămas în colțul gurii, / Chiar de o șterg, din nou o să apară, / De-atâta râs, și frunzele pădurii / S-au transformat în vorbe de ocară. // Să trec pe mine însumi, ca pe-o punte, / Și brațe balustrada să mă-ndrume, / Să nu-mi aduc aminte amănunte, / Nici cum mă cheamă, nici de ce-s în lume. //…// Iar lancea care o să-mi străpungă râsul / S-o potrivească dânșii, la-ntâmplare, / Să văd cu capul în jos apusul / E privilegiu, nu e contemplare".
Elegiac împătimit, poetul transformă versul în „plug de aur", ca un ecou murmurând, reluat în acel concert al existenței lirice.
Există, în poezia lui Ovidiu Stan, o statornică nostalgie, trăită prin acest timp zilnic al lumii, redată cu o imaginație debordantă, cu talent și încântare: „Ți-am ridicat statui impunătoare, / O lume-n jurul tău eu am creat / Și mintea mea credul-consignatoare, / Păstrat-o visul neîngenunchiat, / Un Babel iluzoriu și-un ospiciu, / Un edificiu-ntreg armonizat, / Am scris cu sânge cald, pe frontispiciu, / Numele tău… și l-am canonizat". („Geneză"); „Mai lasă-mă încă puțin să ning / Și lacrimile-mi cadă înghețate, / Din tot ce pot sau am putut s-ating. / Și fără să-mi doresc notorietate, / Te mângâi, doar pe tine… eternitate! // Mai lasă-mă încă puțin să curg, / Ca râu-n munte, făr a mă abate, / Iar de-ntâlnesc în calea mea un burg, / Nimeni să-noate-n mine din cetate, / Eu doar în tine mă revărs… eternitate". („Să ning, să curg, să zbor, să mor").
În sălașul secundei, poetul cuprinde metafora sugestivă a nuanței, totul în acea dăinuire a unei limbi românești: „Gândurile-mi vin, toate într-un iureș, / O cortină neagră, peste acest tablou / De-aș putea să cer apa mea din Mureș, / De-ar putea să curgă toată prin hublou. //…// Mă-ndoiesc de mine, șevaletu-i rupt, / Să pictez cu capul într-o lume seacă, / Într-un dans haotic și neîntrerupt / … Dorul de acasă, așteptând să treacă!" („Dorul de casă"); „Îmi ninge-n suflet de Crăciun, / S-așază-n straturi groase iar povara, / Chiar gândul ce așteaptă primăvara, / E izolat într-un absurd surghiun. // Însângerați sau nenăscuți sunt fulgii / Ce cad, sau nu, nici nu mai are rost! / În iarna asta gândul mi-e anost / Printre amintiri din fostele refugii" („Crăciun însângerat").
Într-un interviu al Monicăi Voicu, poetul Ovidiu Stan răspunde la o întrebare, precizând: „Mă gândesc acum la Dora și la talentul ei. La fel, și ea pictează, iar mai nou are această pasiune pentru confecționarea bijuteriilor, adevărate opere de artă, făcute cu talent și migală"! Doi artiști. Și o împlinire, sens al vieții pentru amândoi, prin acea pasiune și plăcere dăruite artei. Dovadă-i chiar această carte a cuvintelor alese și a frumosului pictural în comunicare. Suficient este să parcurgi, pagină cu pagină, să zăbovești la uleiurile pe pânză „Serenitate", „Bridge over waterfall", „Căutându-mi calea", „Flower forever", „Șirul lui Fibonaci", „El", „Lacrimile sufletului", „Geometria sufletului", „Disecția unui glonț", „Dansul cuvintelor în noapte", „Balerină", „Steaua Sudului", „Moulin Rouge", „Joaca a la Picasso", „Sovata-Casă pe lac", „Geneză astrală", „Dansând cu viața", „Cuvinte", „Singurătate la malul mării", toate un fel de cântare a acelei aparte pătimiri artistice, uneori chiar într-o realitate a posibilelor disperări personale. O artă pe alocuri a unui supranatural, dar dominat și bine temperat. Un fel de a zbura, poate și prin acea supunere unui risc, ca în orice zbor, un zbor al închipuirii creatoare a la Paul Valery.
Dora Groza face parte din rândul celor aleși, dar și atinși de acea aripă a frumosului, talentului, chemării aparte, toate date de Dumnezeu. Destul este să privești încântările numite „Golden October", „Flying", „Zădărnicii", „Controverse", „Iarna sufletului meu", „Primăvara, Anotimpuri", „Furtună pe mare", „Metropolă", „Primăvara dorită", „Pasărea Paradisului", „Stive de vase", „E liniște aici", confirmând o stare, acea copleșitoare, dominantă exprimare a talentului, într-o mereu „lucidă căutare a purității", cu un modern simț al formei în dovedita „esențializare și concentrare ale expresiei în stare să miște sufletul și mintea", prin graiul acela unic al picturii, suflet al inspirației, talentului și dăruirii. Picturile constituie tot atâtea ferestre spre realitate, spre viața noastră zilnică. Toate, constituind o punte între doamna Dora Groza și noi. Între domnia sa și lume, prin talent, prin artă. Dar, de ce nu, și prin acea specială formă artistică a luptei cu viața.
Reprivesc „Meandrele vieții", „Dansul ielelor", „Blue Laguna", „Drumul Crucii", „Pasărea Phoenix", „Apus de soare pe Acropole", „În oglindă", „Cocon", „Renaștere", „Solitudine", „Maternitate", „Iarna", parcă adunând toate visele, dar și viziunile personale, acele reprezentări ale trăirilor, într-o fericită coborâre în Cetatea artei, a încântării.
Trebuie să te naști cu har, cu acel har dumnezeiesc, să poți dărui, la rândul tău, culoare și liniște. Prin voința Atotputernicului. Picturile în ulei ale Dorei Groza sunt acea amintită bucurie a zborului, în jocul acela sobru al culorii, în acea navigare pe sub norii unui timp incert, artista dăruindu-se pe sine în acel parfum de veșnicie. Arta sa este o provocare adresată gândirii profunde, meditației, dar și acelei aparte poezii a culorii, prin originalitate, dublată de talent, și prin surprinzătoare spontaneitate, cu sinceritate și iubire. Totul și toate dovedind că muza poeziei și cea a picturii sunt bune surori. Picto-poezia Dorei Groza are acea profundă rezonanță poetică.
Cu prisosință dovedesc acest adevăr doi români, cu rădăcini aici, în acest pământ românesc, doi artiști care nu-și uită Țara, Limba și Neamul, talentați și apreciați întru totul.
Nu-mi rămâne decât să repet cuvintele unui mare poet, mare maestru al cuvântului ales: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!".
În acele cuvinte de început ale cărții de poezie și de pictură „Într-un salon mizer din Occident", Monica Voicu scrie despre Ovidiu Stan; „Un ardelean mândru de originea lui!". De fapt, sunt doi ardeleni, deoarece și doamna Dora Groza, ludușeancă, este tot o ardeleancă de-a noastră. Mă bucur să aud așa cuvinte frumoase despre un ardelean, acel „gând dus până la capăt", cum spunea Lucian Blaga, să văd astfel de gânduri încredințate hârtiei și memoriei, fiind solidar cu cei doi, prin ale mele rădăcini țărănești, ardelenești, de luptător, care m-au dat lumii, cu care, de fiecare dată, eu mă mândresc.
„Locuitor al altei planete", „cu motoarele turate la maximum" - spunea Monica Voicu -, Ovidiu Stan „este un învingător" care „scrie despre iubire, despre viață, despre tristețe și abandonare, dar, mai ales, despre durere". Stări ale existenței umane. Totul adunat în „tainițele sufletului". Aflat între poezie și pictură, spune Nicolae Băciuț, „exilul se situează, ca formă a luptei viețuirii", într-o „viață cu fruntea sus", într-o creație „ca funcție terapeutică, cu acel sentiment românesc al ființei", „mod organic de a ține legătura cu cei de acasă": „Într-un salon mizer din Occident / Îmi macin viața…, mă am la îndemână! / Și chiar de totul îmi pare azi un accident, / Nu vreau aici părerea să-mi rămână. //…// Vreau un salon bacovian, cu ploaie, / Și nu vreau să îmi plângeți astăzi mortul, / Vreau mobilă dintr-un gorun, greoaie, / Și-n robinet, mă rog, să-mi curgă Oltul". („Într-un salon mizer din Occident"). În acel salon „vopsit în gri-cenușă", unde poetul de zece ani se găsește mereu, este și locul acela: „În sala de trofee, Dumnezeu / M-a răstignit într-un ungher ascuns, / Nu ca pe un fiu, ci ca pe-un derbedeu / - Un dobitoc ce nu se lasă muls. // Cuiele mari, în care sunt bătut, / Nu îmi fac răni, sunt iluzorii doar, / Sunt ca o simfonie din trecut / Cu sunet rece, poate chiar vulgar" („Pedepsit fără motiv").
Atunci, când poetul recunoaște „Am început să scriu, revoltându-mă, pe tot ce nu puteam controla", o făcea, probabil, și cu gândul la acel poem „Privilegiu":
„Grimasa mi-a rămas în colțul gurii, / Chiar de o șterg, din nou o să apară, / De-atâta râs, și frunzele pădurii / S-au transformat în vorbe de ocară. // Să trec pe mine însumi, ca pe-o punte, / Și brațe balustrada să mă-ndrume, / Să nu-mi aduc aminte amănunte, / Nici cum mă cheamă, nici de ce-s în lume. //…// Iar lancea care o să-mi străpungă râsul / S-o potrivească dânșii, la-ntâmplare, / Să văd cu capul în jos apusul / E privilegiu, nu e contemplare".
Elegiac împătimit, poetul transformă versul în „plug de aur", ca un ecou murmurând, reluat în acel concert al existenței lirice.
Există, în poezia lui Ovidiu Stan, o statornică nostalgie, trăită prin acest timp zilnic al lumii, redată cu o imaginație debordantă, cu talent și încântare: „Ți-am ridicat statui impunătoare, / O lume-n jurul tău eu am creat / Și mintea mea credul-consignatoare, / Păstrat-o visul neîngenunchiat, / Un Babel iluzoriu și-un ospiciu, / Un edificiu-ntreg armonizat, / Am scris cu sânge cald, pe frontispiciu, / Numele tău… și l-am canonizat". („Geneză"); „Mai lasă-mă încă puțin să ning / Și lacrimile-mi cadă înghețate, / Din tot ce pot sau am putut s-ating. / Și fără să-mi doresc notorietate, / Te mângâi, doar pe tine… eternitate! // Mai lasă-mă încă puțin să curg, / Ca râu-n munte, făr a mă abate, / Iar de-ntâlnesc în calea mea un burg, / Nimeni să-noate-n mine din cetate, / Eu doar în tine mă revărs… eternitate". („Să ning, să curg, să zbor, să mor").
În sălașul secundei, poetul cuprinde metafora sugestivă a nuanței, totul în acea dăinuire a unei limbi românești: „Gândurile-mi vin, toate într-un iureș, / O cortină neagră, peste acest tablou / De-aș putea să cer apa mea din Mureș, / De-ar putea să curgă toată prin hublou. //…// Mă-ndoiesc de mine, șevaletu-i rupt, / Să pictez cu capul într-o lume seacă, / Într-un dans haotic și neîntrerupt / … Dorul de acasă, așteptând să treacă!" („Dorul de casă"); „Îmi ninge-n suflet de Crăciun, / S-așază-n straturi groase iar povara, / Chiar gândul ce așteaptă primăvara, / E izolat într-un absurd surghiun. // Însângerați sau nenăscuți sunt fulgii / Ce cad, sau nu, nici nu mai are rost! / În iarna asta gândul mi-e anost / Printre amintiri din fostele refugii" („Crăciun însângerat").
Într-un interviu al Monicăi Voicu, poetul Ovidiu Stan răspunde la o întrebare, precizând: „Mă gândesc acum la Dora și la talentul ei. La fel, și ea pictează, iar mai nou are această pasiune pentru confecționarea bijuteriilor, adevărate opere de artă, făcute cu talent și migală"! Doi artiști. Și o împlinire, sens al vieții pentru amândoi, prin acea pasiune și plăcere dăruite artei. Dovadă-i chiar această carte a cuvintelor alese și a frumosului pictural în comunicare. Suficient este să parcurgi, pagină cu pagină, să zăbovești la uleiurile pe pânză „Serenitate", „Bridge over waterfall", „Căutându-mi calea", „Flower forever", „Șirul lui Fibonaci", „El", „Lacrimile sufletului", „Geometria sufletului", „Disecția unui glonț", „Dansul cuvintelor în noapte", „Balerină", „Steaua Sudului", „Moulin Rouge", „Joaca a la Picasso", „Sovata-Casă pe lac", „Geneză astrală", „Dansând cu viața", „Cuvinte", „Singurătate la malul mării", toate un fel de cântare a acelei aparte pătimiri artistice, uneori chiar într-o realitate a posibilelor disperări personale. O artă pe alocuri a unui supranatural, dar dominat și bine temperat. Un fel de a zbura, poate și prin acea supunere unui risc, ca în orice zbor, un zbor al închipuirii creatoare a la Paul Valery.
Dora Groza face parte din rândul celor aleși, dar și atinși de acea aripă a frumosului, talentului, chemării aparte, toate date de Dumnezeu. Destul este să privești încântările numite „Golden October", „Flying", „Zădărnicii", „Controverse", „Iarna sufletului meu", „Primăvara, Anotimpuri", „Furtună pe mare", „Metropolă", „Primăvara dorită", „Pasărea Paradisului", „Stive de vase", „E liniște aici", confirmând o stare, acea copleșitoare, dominantă exprimare a talentului, într-o mereu „lucidă căutare a purității", cu un modern simț al formei în dovedita „esențializare și concentrare ale expresiei în stare să miște sufletul și mintea", prin graiul acela unic al picturii, suflet al inspirației, talentului și dăruirii. Picturile constituie tot atâtea ferestre spre realitate, spre viața noastră zilnică. Toate, constituind o punte între doamna Dora Groza și noi. Între domnia sa și lume, prin talent, prin artă. Dar, de ce nu, și prin acea specială formă artistică a luptei cu viața.
Reprivesc „Meandrele vieții", „Dansul ielelor", „Blue Laguna", „Drumul Crucii", „Pasărea Phoenix", „Apus de soare pe Acropole", „În oglindă", „Cocon", „Renaștere", „Solitudine", „Maternitate", „Iarna", parcă adunând toate visele, dar și viziunile personale, acele reprezentări ale trăirilor, într-o fericită coborâre în Cetatea artei, a încântării.
Trebuie să te naști cu har, cu acel har dumnezeiesc, să poți dărui, la rândul tău, culoare și liniște. Prin voința Atotputernicului. Picturile în ulei ale Dorei Groza sunt acea amintită bucurie a zborului, în jocul acela sobru al culorii, în acea navigare pe sub norii unui timp incert, artista dăruindu-se pe sine în acel parfum de veșnicie. Arta sa este o provocare adresată gândirii profunde, meditației, dar și acelei aparte poezii a culorii, prin originalitate, dublată de talent, și prin surprinzătoare spontaneitate, cu sinceritate și iubire. Totul și toate dovedind că muza poeziei și cea a picturii sunt bune surori. Picto-poezia Dorei Groza are acea profundă rezonanță poetică.
Cu prisosință dovedesc acest adevăr doi români, cu rădăcini aici, în acest pământ românesc, doi artiști care nu-și uită Țara, Limba și Neamul, talentați și apreciați întru totul.
Nu-mi rămâne decât să repet cuvintele unui mare poet, mare maestru al cuvântului ales: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!".
DORA GROZA ȘI OVIDIU STAN, „ÎNTR-UN SALON MIZER DIN OCCIDENT" CINE ESTE OVIDIU…
„Cine este Ovidiu…" Un ardelean mândru de originea lui. Eu, personal, nu am cunoscut pe altcineva care să spună cu atâta drag despre un om: „e ludușan de-al meu"! O persoană veselă, pozitivă, optimistă, pentru care nu există cuvântul „imposibil". Dacă vorbești cu el, te umpli și tu de energie și de poftă de viață. Trăiește totul la maxim și refuză să facă rabat de la calitate. Ateu convins, cu prieteni puțini, dar adevărați, navighează prin viață dăruit fiind cu o grămadă de talente. Cine este el? Cu siguranță este locuitor al unei alte planete, ajuns doar printr-o pură întâmplare a sorții să locuiască pentru o perioadă scurtă aici pe Pământ. De ce spun asta? Pentru că nimic din ceea ce face nu pare tipic uman. El funcționează după niște orare și după niște reguli speciale și care ar da gata pe oricine altcineva în locul lui. El muncește perfect în condiții de stres, cu motoarele turate la maximum, cu odihnă redusă până la limita de avarie și transformând în perioadele critice, de foarte multe ori, noaptea în zi. La el orice luptă este întotdeauna doar o problemă de timp al cărei final nu poate fi decât o victorie, pentru că el nu acceptă eșecul. Este și va fi întotdeuna un învingător. Deseori încercat de viață și pus în situații extrem de dificile, a înfruntat totul cu senitate și umor. Chiar dacă are ca orice om momentele lui de derută sau de ezitare, mereu reușește să se adune și să continue lupta. Acest „om de leandru", sau „de hârtie", ce scrie la „masă lui cu trei picioare-n sol", despre câte-n luna și-n stele (mai ales în stele), el, „sclavul unei lumi bizare", ne povestește despre iubire, depre viață, despre tristețe și abandonare, dar mai ales despre durere. Și „de-atâta durere, îmi tremură munții" și „îmi plânge un lac". El duce permanent în spate „saci grei". Unde îl găsiți? „Într-un salon mizer din occident", așteptând să-și „vândă barca ancorată-n largul mării", sau „proprietatea din noru-acela gri". Apoi, când toate acestea vor fi rezolvate, se va abandona „ca un ziar prin piață", plecând mai departe ca „să se lase în viață" și să poată aștepta „marfarul spre eternitate"! Poeziile lui trebuiesc tratate cu multă grijă și citite cu atenție. Sunt un lucru fragil și cel care citește trebuie să știe că este privilegiat să poată arunca o privire în sufletul autorului. Ovidiu nu a început să scrie cu gândul de a publica. El a scris doar pentru a se elibera de o serie de gânduri și de emoții. Apoi, a cedat rugăminții prietenilor și a acceptat ideea. E greu să îl cunoști, datorită faptului că de-a lungul vieții a fost de multe ori dezamăgit de oameni și trădat, apoi el a construit niște ziduri groase în spatele cărora s-a baricadat. Așa că, dacă ai curiozitatea să-i citești poeziile, vei descoperi o mică parte din viața și trăirile acestui om. O viață plină de neprevăzut, complicată și frumoasă. Dacă ar trebui să-l descriu cu un singur cuvânt acesta ar fi cu siguranță „pasiune". Pasiune pentru tot ceea ce face. Poate că nu-l vei putea înțelege total de la prima lectură, dar cu siguranță te vei regăsi în versurile lui. Și, tot cu siguranță, te vei îndrăgosti de poeziile lui și te vei întoarce mereu cu plăcere și le vei reciti! Pentru că nu sunt simple poezii, ci sentimente aduse din cele mai adânci și ascunse tainițe ale sufletului său. Și nu pot încheia decât cu versurile lui: „Ce caut? Ce mă ține?/ Bagajul e sinistru când sufletu-i pustiu./ Mă-ntreb și eu ca alții, luptându-mă cu mine./ Răspunsul poate-i simplu, dar încă eu nu-l știu"!
Nota red. Cartea va fi lansată în 27 iunie 2017, ora 18,00, la Târgu-Mureș, și în 30 iunie 2017, ora 18,00, la Luduș. Vom reveni.
„Cine este Ovidiu…" Un ardelean mândru de originea lui. Eu, personal, nu am cunoscut pe altcineva care să spună cu atâta drag despre un om: „e ludușan de-al meu"! O persoană veselă, pozitivă, optimistă, pentru care nu există cuvântul „imposibil". Dacă vorbești cu el, te umpli și tu de energie și de poftă de viață. Trăiește totul la maxim și refuză să facă rabat de la calitate. Ateu convins, cu prieteni puțini, dar adevărați, navighează prin viață dăruit fiind cu o grămadă de talente. Cine este el? Cu siguranță este locuitor al unei alte planete, ajuns doar printr-o pură întâmplare a sorții să locuiască pentru o perioadă scurtă aici pe Pământ. De ce spun asta? Pentru că nimic din ceea ce face nu pare tipic uman. El funcționează după niște orare și după niște reguli speciale și care ar da gata pe oricine altcineva în locul lui. El muncește perfect în condiții de stres, cu motoarele turate la maximum, cu odihnă redusă până la limita de avarie și transformând în perioadele critice, de foarte multe ori, noaptea în zi. La el orice luptă este întotdeauna doar o problemă de timp al cărei final nu poate fi decât o victorie, pentru că el nu acceptă eșecul. Este și va fi întotdeuna un învingător. Deseori încercat de viață și pus în situații extrem de dificile, a înfruntat totul cu senitate și umor. Chiar dacă are ca orice om momentele lui de derută sau de ezitare, mereu reușește să se adune și să continue lupta. Acest „om de leandru", sau „de hârtie", ce scrie la „masă lui cu trei picioare-n sol", despre câte-n luna și-n stele (mai ales în stele), el, „sclavul unei lumi bizare", ne povestește despre iubire, depre viață, despre tristețe și abandonare, dar mai ales despre durere. Și „de-atâta durere, îmi tremură munții" și „îmi plânge un lac". El duce permanent în spate „saci grei". Unde îl găsiți? „Într-un salon mizer din occident", așteptând să-și „vândă barca ancorată-n largul mării", sau „proprietatea din noru-acela gri". Apoi, când toate acestea vor fi rezolvate, se va abandona „ca un ziar prin piață", plecând mai departe ca „să se lase în viață" și să poată aștepta „marfarul spre eternitate"! Poeziile lui trebuiesc tratate cu multă grijă și citite cu atenție. Sunt un lucru fragil și cel care citește trebuie să știe că este privilegiat să poată arunca o privire în sufletul autorului. Ovidiu nu a început să scrie cu gândul de a publica. El a scris doar pentru a se elibera de o serie de gânduri și de emoții. Apoi, a cedat rugăminții prietenilor și a acceptat ideea. E greu să îl cunoști, datorită faptului că de-a lungul vieții a fost de multe ori dezamăgit de oameni și trădat, apoi el a construit niște ziduri groase în spatele cărora s-a baricadat. Așa că, dacă ai curiozitatea să-i citești poeziile, vei descoperi o mică parte din viața și trăirile acestui om. O viață plină de neprevăzut, complicată și frumoasă. Dacă ar trebui să-l descriu cu un singur cuvânt acesta ar fi cu siguranță „pasiune". Pasiune pentru tot ceea ce face. Poate că nu-l vei putea înțelege total de la prima lectură, dar cu siguranță te vei regăsi în versurile lui. Și, tot cu siguranță, te vei îndrăgosti de poeziile lui și te vei întoarce mereu cu plăcere și le vei reciti! Pentru că nu sunt simple poezii, ci sentimente aduse din cele mai adânci și ascunse tainițe ale sufletului său. Și nu pot încheia decât cu versurile lui: „Ce caut? Ce mă ține?/ Bagajul e sinistru când sufletu-i pustiu./ Mă-ntreb și eu ca alții, luptându-mă cu mine./ Răspunsul poate-i simplu, dar încă eu nu-l știu"!
Nota red. Cartea va fi lansată în 27 iunie 2017, ora 18,00, la Târgu-Mureș, și în 30 iunie 2017, ora 18,00, la Luduș. Vom reveni.
DRAGI PRIETENI,
Categorie: Cultural
|
24-06-2017
Nr: 118
|
Autor: NICOLAE BĂCIUŢ
|
Vă invităm la un eveniment cultural, al cărui autori sunt doi artiști născuți în Luduș. Ambii sunt stabiliți în alte țări, dar au dorit să împărtășească cu rudele, prietenii și cunoscuții bucuria acestei lansări. Totul a început printr-o simplă întâmplare. Deși se cunoșteau de multă vreme, Ovidiu Stan și Dora Groza, abia datorită rețelelor de socializare au reușit să se familiarizeze unul cu munca celuilalt, astfel, a încolțit ideea colaborării. Cine sunt cei doi? Ovidiu deși este un împătimit iubitor al sculpturii, a hotărât la îndemnul prietenilor să vină în fața publicului într-o postură inedită, aceea de autor de versuri. Dora, este pictorița care reușește să aducă bucurie, prospețime și culoare prin picturile ei. Amândoi sunt pasionați de ceea ce fac și sunt autodidacți. Dora a dat din întâmplare peste poeziile lui Ovidiu și a făcut legătură între picturile ei și versuri, părea că a pictat chiar ea, în culori toate acele trăiri și sentimente, erau atât de asemănătoare! Ideea a funcționat foarte bine, iar simbioza dintre poezie și pictură este perfectă. A luat naștere un tot unitar, o carte de versuri ilustrată ce pare creată de o singură persoană. Trăiți versurile, bucurați-vă ochii cu expoziția de pictură și admirați munca migăloasă și fascinantă a unor bijuterii deosebite..
Cu mare drag, vă așteaptă autorii Dora Groza și Ovidiu Stan
Evenimentele vor avea loc: 27 iunie, ora 18 - Cetatea Medievală, Bastionul Tăbăcarilor, Târgu-Mureș, 30 iunie, ora 18 - Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu" din Luduș
DORA GROZA ȘI OVIDIU STAN SAU EXILUL ÎNTRE PICTURĂ ȘI POEZIE....
Poate că e una dintre cele mai dense cărți despre condiția exilului românesc din ultimele decenii, de mare altitudine a trăirilor. Dacă poezia lui Ovidiu Stan cuprinde un arc de timp de aproape trei decenii (un poem e datat „prin 1989"), cele mai multe sunt din ultimii ani, ca și ilustrațiile Dorei Groza, care sunt de dată recentă, fiind o regrupare a binecunoscutei maxime („Ut pictura poesis"), „ca pictura poezia"! Pictura Dorei Groza e ca un ecou al poeziei lui Ovidiu Stan. Totul în această carte nu e doar de stringentă actualitate, dar se constituie, deopotrivă, și în document existențial. Un document generat de nevoia de libertate, de democrație, dar și de întortocheatele cărări care duc spre sau ocolesc astfel de aspirații.
Categorie: Cultural
|
24-06-2017
Nr: 118
|
Autor: NICOLAE BĂCIUŢ
|
Vă invităm la un eveniment cultural, al cărui autori sunt doi artiști născuți în Luduș. Ambii sunt stabiliți în alte țări, dar au dorit să împărtășească cu rudele, prietenii și cunoscuții bucuria acestei lansări. Totul a început printr-o simplă întâmplare. Deși se cunoșteau de multă vreme, Ovidiu Stan și Dora Groza, abia datorită rețelelor de socializare au reușit să se familiarizeze unul cu munca celuilalt, astfel, a încolțit ideea colaborării. Cine sunt cei doi? Ovidiu deși este un împătimit iubitor al sculpturii, a hotărât la îndemnul prietenilor să vină în fața publicului într-o postură inedită, aceea de autor de versuri. Dora, este pictorița care reușește să aducă bucurie, prospețime și culoare prin picturile ei. Amândoi sunt pasionați de ceea ce fac și sunt autodidacți. Dora a dat din întâmplare peste poeziile lui Ovidiu și a făcut legătură între picturile ei și versuri, părea că a pictat chiar ea, în culori toate acele trăiri și sentimente, erau atât de asemănătoare! Ideea a funcționat foarte bine, iar simbioza dintre poezie și pictură este perfectă. A luat naștere un tot unitar, o carte de versuri ilustrată ce pare creată de o singură persoană. Trăiți versurile, bucurați-vă ochii cu expoziția de pictură și admirați munca migăloasă și fascinantă a unor bijuterii deosebite..
Cu mare drag, vă așteaptă autorii Dora Groza și Ovidiu Stan
Evenimentele vor avea loc: 27 iunie, ora 18 - Cetatea Medievală, Bastionul Tăbăcarilor, Târgu-Mureș, 30 iunie, ora 18 - Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu" din Luduș
DORA GROZA ȘI OVIDIU STAN SAU EXILUL ÎNTRE PICTURĂ ȘI POEZIE....
Poate că e una dintre cele mai dense cărți despre condiția exilului românesc din ultimele decenii, de mare altitudine a trăirilor. Dacă poezia lui Ovidiu Stan cuprinde un arc de timp de aproape trei decenii (un poem e datat „prin 1989"), cele mai multe sunt din ultimii ani, ca și ilustrațiile Dorei Groza, care sunt de dată recentă, fiind o regrupare a binecunoscutei maxime („Ut pictura poesis"), „ca pictura poezia"! Pictura Dorei Groza e ca un ecou al poeziei lui Ovidiu Stan. Totul în această carte nu e doar de stringentă actualitate, dar se constituie, deopotrivă, și în document existențial. Un document generat de nevoia de libertate, de democrație, dar și de întortocheatele cărări care duc spre sau ocolesc astfel de aspirații.
CĂRȚI NOI DE AUTORI MUREȘENI - PICTURĂ ȘI POEZIE
Categorie: Cultural
|
27-06-2017
Nr: 119
|
Autor: NICOLAE BĂCIUŢ
|
Cu ani în urmă, investigam exilul românesc în dimensiunea sa americană (A doua Americă, Editura Tipomur, 1994), ca apoi să mai încerc o radiografie a exilului românesc din perspectivă literară (Literatura exilului, exilul literaturii, Editura Nico, 2008), iar în ultima perioadă, în paginile revistei Vatra veche, am inițiat ancheta „Exilul românesc" , o dezbaterere a aceluiași fenomen.
Cuprind în demersurile mele un orizont extins, din care cred că se poate contura o radiografie a exilului românesc în parametrii lui esențiali, ori măcar referențiali.
Fenomenul a ajuns însă la o amploare dramatică, dacă avem în vedere numărul mare al celor care au ales exilul ca o formă alternativă a supraviețuirii decente, în condițiile degradăriui continue e nivelului de trai din România.
Dacă termenul exil își are echivocuri inconfortabile, poate că cel de emigrație definește mai puțin ambiguu condiția celor care, nu de ieri de azi, trăiesc departe de casă.
Emigranții ajunși în exil (iată o juxtapunere de concepte, ușor forțată) din considerente ideologice sau financiare au trecut înainte de toate prin sindromul adaptării, apoi prin cel al integrării, temporare sau definitive, aici opțiunile sunt oscilante și nu întotdeauna fără întoarcere, fără reveniri.
Fiecare în parte, acolo unde s-a stabilit, a încercat să dea un sens existenței, să se regăsească, să-i adune puteri pentru a merge mai departe nu în genunchi, ci cu fruntea sus, în demnitate și onoare. (Nu mă feresc de cuvinte mari!)
Una dintre componentele definitorii ale exilului românesc, al emigrației românești este cea a creației - literare, plastice, muzicale etc... - fie ca o continuare a unor preocupări din perioada viețuirii în patria natală, fie ca o activare a unor resorturi compensative, în țara de adopție.
Dacă e să trag o sintetică concluzie, trebuie să remarc înainte de toate funcția terapeutică a creației celor care, indiferent din ce motive - politice sau economice, au optat pentru un alt spațiu geografic în care să trăiască.
În cele mai multe cazuri, prin creație, se continuă, într-un fel, legătura cu țara, țară însemnând deopotrivă neam și limbă, într-o regăsire continuă a unui paradis pierdut.
Această carte adună între coperțile ei ceea ce în termeni noiceni ar fi sentimentul românesc al ființei.
Cei doi autori, Ovidiu Stan, ca poet, și Dora Groza, care ilustrează această carte, prin poezie și pictură, au fiecare alte motive ale opțiunii de a se stabili în străinătate, după ani de formare „acasă", după împliniri/neîmpliniri profesionale, după eșecuri ale așteptărilor lor.
Există mai multe fețe ale exilului. Pentru Ovidiu Stan copleșitoare e fața urâtă, cea care se delimitează de toate avantajele unei civilizații occidentale, vorbind despre un „Exil în negru", nu despre cel „roz-bonbon" pe care-l invocă/evocă mulți. Ovidiu Stan a ajuns la un Capăt de pod: „Poate-i tristă viața mea acuma,/ Dar e tot și toate la un loc,/Vreau să repornesc furtuna,/ Vreau și să se oprească timpu-n loc". Poetul nu-și găsește locul în lumea care-l înconjoară, dar nici nu se poate rupe de cea din care vine.
Oricum, creația rămâne un mod aproape organic de a menține legătura cu cei de acasă, de aici și opțiunea de a scrie în limba română a celor mai mulți scriitori, pe de o parte, și de a valorifica simboluri dintr-un specific cultural etnic, în limbajul artelor vizuale.
Dacă poezia din acestă carte e un strigăt continuu, o revoltă, o luptă a autorului dusă cu sine însuși, plastica Dorei Groza are calmul armoniilor. În ambele cazuri, creația este reflexul firesc al stărilor dominante în viața de zi cu zi a nevoii de integrare, cu hărțuirea nostalgiilor (Dorul de casă se cheamă un poem!).
Avem de a face cu o curgere contrapunctică - vehemența atitudinală e într-o succesiune ritmată cu armonia cromatică și compozițională, fiind creat un echilibru al limbajelor artistice.
Poate că lucrurile se leagă mai bine și datorită faptului că, la rândul său, lui Ovidiu Stan nu-i este străin limbajul plastic.
El simte formele plastice și culorile, ceea ce îl apropie pe de altă parte și mai mult de bacovianism, nu doar în simbolistica culorilor, pe care de altfel îl invocă în poemul Într-un salon mizer din Occident: „Vreau un salon bacovian cu ploaie", ca orizont de așteptare.
Ovidiu Stan stă departe de mode și modele poetice, însă, el încearcă să fie el însuși, developând stări dominante pe traseele sale existențiale. E, într-un fel, poezia din acest volum și o autobiografie lirică, într-un decupaj temporal și geografic bine delimitat, un poem chemându-se chiar De vorbă cu mine.
Nu are complexe de vreun fel și nici rețineri, mergând până la radicalism opțional: pentru că se simte Pedepsit fără motiv („În sala de trofee, Dumnezeu/M-a răstignit într-un ungher ascuns") „Și scriu cu litere de-o șchioapă pe o ușă/Că nu mai cred de mult în Dumnezeu!" (Într-un salon mizer din Occident).
Cartea, în cele șase „etaje" ale sale (DESPRE MINE, DESPRE aproape NOI, DESPRE IDEALURI, DESPRE PREZENT, DESPRE NOSTALGII, DESPRE MONȘTRI) are densitate și profunzime, îndeamnă la meditație, la reflecție. Ea cuprinde totul în calea ei, ca un bulgăre de zăpadă - fericire, tristețe, bine, rău, iubire, ură, frumos, urât, speranță, deznădejde, teamă, încredere...
Poate că e una dintre cele mai dense cărți despre condiția exilului românesc din ultimele decenii, de mare altitudine a trăirilor.
Dacă poezia lui Ovidiu Stan cuprinde un arc de timp de aproape trei decenii (un poem e datat „prin 1989"), cele mai multe sunt din ultimii ani, ca și ilustrațiile Dorei Groza, care sunt de dată recentă, fiind o regrupare a binecunoscutei maxime („Ut pictura poesis"), ca poezia, pictura! Pictura Dorei Groza e ca un ecou al poeziei lui Ovidiu Stan.
Totul în această carte însă e de stringentă actualitate, dar e deopotrivă și document existențial.
Categorie: Cultural
|
27-06-2017
Nr: 119
|
Autor: NICOLAE BĂCIUŢ
|
Cu ani în urmă, investigam exilul românesc în dimensiunea sa americană (A doua Americă, Editura Tipomur, 1994), ca apoi să mai încerc o radiografie a exilului românesc din perspectivă literară (Literatura exilului, exilul literaturii, Editura Nico, 2008), iar în ultima perioadă, în paginile revistei Vatra veche, am inițiat ancheta „Exilul românesc" , o dezbaterere a aceluiași fenomen.
Cuprind în demersurile mele un orizont extins, din care cred că se poate contura o radiografie a exilului românesc în parametrii lui esențiali, ori măcar referențiali.
Fenomenul a ajuns însă la o amploare dramatică, dacă avem în vedere numărul mare al celor care au ales exilul ca o formă alternativă a supraviețuirii decente, în condițiile degradăriui continue e nivelului de trai din România.
Dacă termenul exil își are echivocuri inconfortabile, poate că cel de emigrație definește mai puțin ambiguu condiția celor care, nu de ieri de azi, trăiesc departe de casă.
Emigranții ajunși în exil (iată o juxtapunere de concepte, ușor forțată) din considerente ideologice sau financiare au trecut înainte de toate prin sindromul adaptării, apoi prin cel al integrării, temporare sau definitive, aici opțiunile sunt oscilante și nu întotdeauna fără întoarcere, fără reveniri.
Fiecare în parte, acolo unde s-a stabilit, a încercat să dea un sens existenței, să se regăsească, să-i adune puteri pentru a merge mai departe nu în genunchi, ci cu fruntea sus, în demnitate și onoare. (Nu mă feresc de cuvinte mari!)
Una dintre componentele definitorii ale exilului românesc, al emigrației românești este cea a creației - literare, plastice, muzicale etc... - fie ca o continuare a unor preocupări din perioada viețuirii în patria natală, fie ca o activare a unor resorturi compensative, în țara de adopție.
Dacă e să trag o sintetică concluzie, trebuie să remarc înainte de toate funcția terapeutică a creației celor care, indiferent din ce motive - politice sau economice, au optat pentru un alt spațiu geografic în care să trăiască.
În cele mai multe cazuri, prin creație, se continuă, într-un fel, legătura cu țara, țară însemnând deopotrivă neam și limbă, într-o regăsire continuă a unui paradis pierdut.
Această carte adună între coperțile ei ceea ce în termeni noiceni ar fi sentimentul românesc al ființei.
Cei doi autori, Ovidiu Stan, ca poet, și Dora Groza, care ilustrează această carte, prin poezie și pictură, au fiecare alte motive ale opțiunii de a se stabili în străinătate, după ani de formare „acasă", după împliniri/neîmpliniri profesionale, după eșecuri ale așteptărilor lor.
Există mai multe fețe ale exilului. Pentru Ovidiu Stan copleșitoare e fața urâtă, cea care se delimitează de toate avantajele unei civilizații occidentale, vorbind despre un „Exil în negru", nu despre cel „roz-bonbon" pe care-l invocă/evocă mulți. Ovidiu Stan a ajuns la un Capăt de pod: „Poate-i tristă viața mea acuma,/ Dar e tot și toate la un loc,/Vreau să repornesc furtuna,/ Vreau și să se oprească timpu-n loc". Poetul nu-și găsește locul în lumea care-l înconjoară, dar nici nu se poate rupe de cea din care vine.
Oricum, creația rămâne un mod aproape organic de a menține legătura cu cei de acasă, de aici și opțiunea de a scrie în limba română a celor mai mulți scriitori, pe de o parte, și de a valorifica simboluri dintr-un specific cultural etnic, în limbajul artelor vizuale.
Dacă poezia din acestă carte e un strigăt continuu, o revoltă, o luptă a autorului dusă cu sine însuși, plastica Dorei Groza are calmul armoniilor. În ambele cazuri, creația este reflexul firesc al stărilor dominante în viața de zi cu zi a nevoii de integrare, cu hărțuirea nostalgiilor (Dorul de casă se cheamă un poem!).
Avem de a face cu o curgere contrapunctică - vehemența atitudinală e într-o succesiune ritmată cu armonia cromatică și compozițională, fiind creat un echilibru al limbajelor artistice.
Poate că lucrurile se leagă mai bine și datorită faptului că, la rândul său, lui Ovidiu Stan nu-i este străin limbajul plastic.
El simte formele plastice și culorile, ceea ce îl apropie pe de altă parte și mai mult de bacovianism, nu doar în simbolistica culorilor, pe care de altfel îl invocă în poemul Într-un salon mizer din Occident: „Vreau un salon bacovian cu ploaie", ca orizont de așteptare.
Ovidiu Stan stă departe de mode și modele poetice, însă, el încearcă să fie el însuși, developând stări dominante pe traseele sale existențiale. E, într-un fel, poezia din acest volum și o autobiografie lirică, într-un decupaj temporal și geografic bine delimitat, un poem chemându-se chiar De vorbă cu mine.
Nu are complexe de vreun fel și nici rețineri, mergând până la radicalism opțional: pentru că se simte Pedepsit fără motiv („În sala de trofee, Dumnezeu/M-a răstignit într-un ungher ascuns") „Și scriu cu litere de-o șchioapă pe o ușă/Că nu mai cred de mult în Dumnezeu!" (Într-un salon mizer din Occident).
Cartea, în cele șase „etaje" ale sale (DESPRE MINE, DESPRE aproape NOI, DESPRE IDEALURI, DESPRE PREZENT, DESPRE NOSTALGII, DESPRE MONȘTRI) are densitate și profunzime, îndeamnă la meditație, la reflecție. Ea cuprinde totul în calea ei, ca un bulgăre de zăpadă - fericire, tristețe, bine, rău, iubire, ură, frumos, urât, speranță, deznădejde, teamă, încredere...
Poate că e una dintre cele mai dense cărți despre condiția exilului românesc din ultimele decenii, de mare altitudine a trăirilor.
Dacă poezia lui Ovidiu Stan cuprinde un arc de timp de aproape trei decenii (un poem e datat „prin 1989"), cele mai multe sunt din ultimii ani, ca și ilustrațiile Dorei Groza, care sunt de dată recentă, fiind o regrupare a binecunoscutei maxime („Ut pictura poesis"), ca poezia, pictura! Pictura Dorei Groza e ca un ecou al poeziei lui Ovidiu Stan.
Totul în această carte însă e de stringentă actualitate, dar e deopotrivă și document existențial.
DOI ARTIȘTI ÎNTRO-MPLINIRE
Acesta ar putea fi un titlu de rezervă pentru cartea ,,Într-un salon mizer din Occident", unde, nu știu din cui vrere, s-au întâlnit un poet de o mare, adâncă și înfiorată expresivitate, OVIDIU STAN, originar din Luduș, trăitor acum, ca mulți alți tineri de-ai noștri, nevoit, pe meleaguri străine, și o artistă a culorilor, pictorița și bijutiera de mare talent, DORA GROZA, primul compunând versurile, iar pictorița ilustrând adecvat cartea amintită. Volumul de versuri a fost prezentat publicului marți, 27.06.2017, la Bastionul Tăbăcarilor din Cetate. Tot aici DORA GROZA ne-a încântat ochiul și sufletul nostru cel întinat și amărât cu toate nevoințele lumii, cu o frumoasă și rafinată expoziție de bijuterii, unde lemnul, sârma de cupru, fierul, diversele minerale, perlele și aurul au scos în evidență un mare și subtil artist, care și-a modelat fiecare piesă cu gândul, mintea și sufletul ei simțitor, la fel de expresiv ca și în pictură.
Prezentarea cărții și a expoziției de tablouri și bijuterii a fost făcută de: NICOLAE BĂCIUȚ, care a fost și pe post de moderator, MARIANA CRISTESCU, LAZĂR LĂDARIU și VASILE MOLDOVAN, oamenii cei mai competenți a exprima judecăți de valoare în aceste domenii.
NICOLAE BĂCIUȚ: ,,Plecați de acasă împinși de nevoi, fără prea multe speranțe, și-au pus dorul, tristețea, deznădejdea în scris și în culoare. Ce a ieșit? Frumos, înfiorare și valoare". ,,Cartea este un jurnal scris de autor spre a se despovăra, de a se spovedi și descătușa de toate temerile ce-l înconjoară pe om departe de casă". ,,Pictura suprarealistă este un mod de a-ți exprima cel mai reușit frământările, dar și zborul cu gândul și aripa frumosului peste această mincinoasă și josnică lume".
MARIANA CRISTESCU: ,,Toate poeziile și ilustrațiile cărții au în ele dor de casă, de neam, de familie, de copilărie", ele sunt leac vindecător pentru a te ,,mobiliza, susține, întări sufletește, ele au farmec, simțire, fior, au dor din dorul sufletului lor", ,,sunt ca o mângâire a unei aripe de înger pe obrazul picurat de lacrimile suferiței". ,,Ilustrațiile de tip album accentuează ideea poeziei, o susțin cu o umbră, cu o tușă, cu o notă de culoare, crescându-i valoarea, indivindualizându-o, astfel că și pictura devine ea însăși un poem al culorii", frumoase aprecieri la adresa unor tinere și autentice talente.
LAZĂR LĂDARIU: ,,Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!", ,,eveniment cultural", ,,poeziile sunt scrise de un ardelean mândru de originea lui, care, dintr-o statornică nostalgie se transfoarmă în final într-un învingător incontestabil". ,,Poezia este scrisă cu sufletul pentru sufletul nostru, are în ea iubire, viață, abandon, speranță", ,,dorul de acasă așteptând să-i trecă", ,,doi artiști și-o împlinire", iar pictura Dorei Groza ,,punte între ea și noi prin intermediul culorii, cuvinte ce ne-au mângâiat sufletul și i-au încurajat pe cei doi să persevereze".
VASILE MUREȘAN, prezentând tablourile din expoziție a făcut următorul comentariu la adresa pictoriței: ,,Arta este floarea spiritului", ,,lucrările ei povestesc, nasc trăiri, emoție autentică", iar prin nota abstractă a picturii sale, cel mai potrivit titlu al expoziției ar fi, ,,Căutându-mă pe mine". Criticul a apreciat și a comentat câteva tablouri, apoi a enumerate momentele de cotitură artistică din viața autoarei, ca și fapul că ea are lucrări avangardiste, moderne, abstracte, toate fiind o formă de exprimare a stărilor și trăirilor sale sufletești.
Manifestarea a fost una de înaltă ținută, modernă, rafinată, care ne-a mâgâiat, înfiorat și înălțat spiritual o clipă din trăirea noastră, prin smeritul și curatul sufletesc al acestor doi tineri talentați și de mare perspectivă.
Acesta ar putea fi un titlu de rezervă pentru cartea ,,Într-un salon mizer din Occident", unde, nu știu din cui vrere, s-au întâlnit un poet de o mare, adâncă și înfiorată expresivitate, OVIDIU STAN, originar din Luduș, trăitor acum, ca mulți alți tineri de-ai noștri, nevoit, pe meleaguri străine, și o artistă a culorilor, pictorița și bijutiera de mare talent, DORA GROZA, primul compunând versurile, iar pictorița ilustrând adecvat cartea amintită. Volumul de versuri a fost prezentat publicului marți, 27.06.2017, la Bastionul Tăbăcarilor din Cetate. Tot aici DORA GROZA ne-a încântat ochiul și sufletul nostru cel întinat și amărât cu toate nevoințele lumii, cu o frumoasă și rafinată expoziție de bijuterii, unde lemnul, sârma de cupru, fierul, diversele minerale, perlele și aurul au scos în evidență un mare și subtil artist, care și-a modelat fiecare piesă cu gândul, mintea și sufletul ei simțitor, la fel de expresiv ca și în pictură.
Prezentarea cărții și a expoziției de tablouri și bijuterii a fost făcută de: NICOLAE BĂCIUȚ, care a fost și pe post de moderator, MARIANA CRISTESCU, LAZĂR LĂDARIU și VASILE MOLDOVAN, oamenii cei mai competenți a exprima judecăți de valoare în aceste domenii.
NICOLAE BĂCIUȚ: ,,Plecați de acasă împinși de nevoi, fără prea multe speranțe, și-au pus dorul, tristețea, deznădejdea în scris și în culoare. Ce a ieșit? Frumos, înfiorare și valoare". ,,Cartea este un jurnal scris de autor spre a se despovăra, de a se spovedi și descătușa de toate temerile ce-l înconjoară pe om departe de casă". ,,Pictura suprarealistă este un mod de a-ți exprima cel mai reușit frământările, dar și zborul cu gândul și aripa frumosului peste această mincinoasă și josnică lume".
MARIANA CRISTESCU: ,,Toate poeziile și ilustrațiile cărții au în ele dor de casă, de neam, de familie, de copilărie", ele sunt leac vindecător pentru a te ,,mobiliza, susține, întări sufletește, ele au farmec, simțire, fior, au dor din dorul sufletului lor", ,,sunt ca o mângâire a unei aripe de înger pe obrazul picurat de lacrimile suferiței". ,,Ilustrațiile de tip album accentuează ideea poeziei, o susțin cu o umbră, cu o tușă, cu o notă de culoare, crescându-i valoarea, indivindualizându-o, astfel că și pictura devine ea însăși un poem al culorii", frumoase aprecieri la adresa unor tinere și autentice talente.
LAZĂR LĂDARIU: ,,Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!", ,,eveniment cultural", ,,poeziile sunt scrise de un ardelean mândru de originea lui, care, dintr-o statornică nostalgie se transfoarmă în final într-un învingător incontestabil". ,,Poezia este scrisă cu sufletul pentru sufletul nostru, are în ea iubire, viață, abandon, speranță", ,,dorul de acasă așteptând să-i trecă", ,,doi artiști și-o împlinire", iar pictura Dorei Groza ,,punte între ea și noi prin intermediul culorii, cuvinte ce ne-au mângâiat sufletul și i-au încurajat pe cei doi să persevereze".
VASILE MUREȘAN, prezentând tablourile din expoziție a făcut următorul comentariu la adresa pictoriței: ,,Arta este floarea spiritului", ,,lucrările ei povestesc, nasc trăiri, emoție autentică", iar prin nota abstractă a picturii sale, cel mai potrivit titlu al expoziției ar fi, ,,Căutându-mă pe mine". Criticul a apreciat și a comentat câteva tablouri, apoi a enumerate momentele de cotitură artistică din viața autoarei, ca și fapul că ea are lucrări avangardiste, moderne, abstracte, toate fiind o formă de exprimare a stărilor și trăirilor sale sufletești.
Manifestarea a fost una de înaltă ținută, modernă, rafinată, care ne-a mâgâiat, înfiorat și înălțat spiritual o clipă din trăirea noastră, prin smeritul și curatul sufletesc al acestor doi tineri talentați și de mare perspectivă.
„ÎNTR-UN SALON MIZER DIN OCCIDENT"
„Despre mine,
Despre aproape Noi,
Despre idealuri,
Despre prezent,
Despre nostalgii,
Despre monștri"
Nu am citat un poem, ci osatura superbului volum de versuri al lui Ovidiu Stan, intitulat „Într-un salon mizer din Occident", incredibil contrapunctat - nu doar ilustrat - de artista Dora Groza, cu creații mai vechi sau mai noi, majoritatea tablouri în ulei, reverberații calde, încercând parcă să domolească strigătul poetului și să-i ordoneze nostalgia în ramele unui univers cromatic ondulat.
„Într-un salon mizer din Occident
Îmi macin viața…. Mă am la îndemână " - declară, din start, sculptorul ludușean Ovidiu Stan, stabilit în Spania.
„Într-un salon apatic, congruent,
Cu starea mea și-a lumii în schimbare,
Mă contrazic pe mine vehement,
M-adun și mă împart din răzbunare.
…
Vreau un salon bacovian cu ploaie
Și nu vreau să îmi plângeți astăzi mortul"…
Poate deloc paradoxal, am avut senzația blagiană a universului ondulat, în proiecția poetului care, outsider în Salonul mizer din Occidentul care „l-a ucis pe Dumnezeu", vrea să-și recupereze rădăcinile din matricea originară, repopulându-și universul existențial cu „mobilă greoaie cioplită din gorun" (n.n. - Gorunul lui Horea, de ce nu?)
„și-n robineți să-i curgă Oltul".
Cu conturul României rotunde, scrijelit în inima topită de dorul-dor,
„Gândurile-mi vin, toate într-un iureș,
O cortină neagră, peste-acest tablou;
De-aș putea să cer apa mea din Mureș,
De-ar putea să curgă toată prin hublou.
E vaporul mare, cât să intre-n plic,
Apa-i până-n cârmă, mă îneacă straniu,
Dintre toate câte aș putea să explic,
Știu că acel albastru mi-a ajuns în craniu…
(n.n. - Îndrăznesc să-mi imaginez că se referă la albastrul cerului de Voroneț și la nobilul albastru al caselor țărănești din România)
Mi-a ajuns în oase, lent mă ia cu frica,
Îmi pictează părul, alb, ca-n miezul iernii,
Desenând în carne, nu mai spun nimica,
Mă-ndoiesc de oameni, când ascult vecernii.
(n.n. - Sintagma „desenând în carne" reprezentând, desigur, cealaltă formă a hemografiei creatorului, scrierea cu sine, cu propriul sânge, cu viața sa)
Și conchide, în finalul emblematicei poezii „Dorul de casă":
„Mă-ndoiesc de mine, șevaletu'-i rupt,
Și pictez cu capul într-o lume seacă,
Într-un dans haotic și neîntrerupt
… Dorul de acasă, așteptând să treacă!"
Desigur, dorul de acasă nu trece niciodată, mai ales atunci când „casa" sau „acasa" nu este un acoperământ oarecare, dictonul „Ibi bene ibi Patria" confirmându-se doar parțial, ci fiind „Grădina Maicii Domnului", care își păstrează nealterate valorile fundamentale în cazul acestor doi „zburători" - artiștii Dora Groza și Ovidiu Stan - cu șira spinării dreaptă și cu rădăcinile adânc înfipte în Țărâna primordială, dar și în Cerul devenirii lor cosmice.
Fiindcă … plutind, mai degrabă, decât zburând deasupra „Cuibului de cuci" aidoma eroului lui Ken Kesey (inubliabil interpretat în film de Jack Nicholson), ori mai degrabă aidoma personajelor lui Romulus Guga din romanul „Nebunul și floarea" - intitulat inițial „Isus și ceilalți" -
„În acest salon vopsit în gri cenușă,
Mă regăsesc de zece ani mereu
Și scriu cu litere de-o șchioapă pe o ușă
Că nu mai cred de mult în Dumnezeu!"
Este și acesta un mod de a iubi. De fapt, cred că fiecare dintre noi a avut asemenea perioade dilematice, și, în definitiv, după părerea mea, relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune de intimitate și ar trebui să rămână discretă, ca orice iubire pe care dorim s-o protejăm, nu un spectacol de artificii, nu un discurs declarativ, ca de campanie electorală.
„Salon uitat în colțuri vechi de lume
În nișe-adânci, fără un pic de aer,
Chiar de-ar avea aceste colțuri nume,
Eu tot le-aș depăna-n același caier.
M-așteaptă zilnic, pe-un perete, Don Quijote
Și-n zugrăvirea fiecărei drame
A unui regn întreg de craniote,
El construiește pentru toți aceleași rame".
Avem de-a face cu un fericit tandem, cele două temperamente artistice extrem de diferite reușind să se acordeze perfect, să-și contrapuncteze trăirile într-o țesătură emoțională puternică, dar fără asperități și, ca atare, durabilă.
Mă întrebam, retoric, desigur, recent, prezentând cartea de versuri a poetului Răzvan Ducan, intitulată „Cumpăr timp", dacă Poezia, Arta, în general, pot salva universul uman! Cred că da! Creația este har dumnezeiesc. Omul este o fărâmă din Univers, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este Iubire. Și, citândul pe Marin Preda sau mai degrabă pe Apostolul Petru, „dacă dragoste nu e, nimic nu e". Iar dragostea poate sădi iarbă și în pustiu, fiindcă este euharistie, credință și viață, creație.
Iisus împarte mulțimilor înfometate cele cinci pâini și doi pești, intenționat, în pustiu - nimic nu se petrece în Valea fertilă a Iordanului, sau pe malul Lacului Tiberiadei, înconjurat de vegetație luxuriantă. Coborând de pe corabia singurătății în mijlocul turmei rănite, fără păstor și fără speranță, El alege „pustiul", pentru că acesta conține vidul existențial, ariditatea trăirii în absența lui Dumnezeu . „Suflete moarte"! Nu mergem până la Gogol, nu-i nevoie, le întâlnim la tot pasul…
Tristeți dilematice, nostalgii, autoironii, chiar în tonuri dure, ca în „Capriciu", creionează în versuri, fără rețineri sau complexe, Ovidiu Stan, autoflagelându-se, desigur, cu măsură:
„Amăgitor, sinistru și pustiu,
Un vis ce îmi întunecă gândirea,
Același vis bătrân și vinețiu
Cerându-și dreptul său și nemurirea
Într-un război de-o nebunie crasă,
Luptându-mă cu mine… doar cu mine!!
Spre-o țintă bine ascunsă și retrasă,
Înaintez cu greu prin serpentine.
Mă lupt stingher, pe baricade false
Și printre norii unui gând rebel;
Secat de tine, am rămas în oase
Și strig doar cu un singur decibel;
Victorie!!!... dar parcă stă ascunsă.
Ironice coșmaruri dau cu biciul
Și lumea mea-i intenționat pătrunsă
De un venin!!... Să fie doar capriciu????"
La antipozi, fără venin, solară, cu o frumusețe caldă, expresivă, emoționantă, permanent iscoditoare, atât în tablourile, desenele și fronseurile cu care contrapunctează versurile lui Ovidiu Stan, cât mai ales în expoziția de bijuterii hand made, realizate artizanal, cu minuție chinezească, Dora Groza ne dezvăluie o altă față a lumii, o lume posibilă, fără încrâncenări, a culorilor sufletului și a jocului, a frumosului din lucruri, a copilăriei din lumina ce nu trebuie niciodată abandonată. Fiindcă, așa cum spunea și ea în interviul din finalul cărții, fiecare dintre noi avem o mitologie, dar, cum am mai spus și susțin, nu ne putem alege ursitoarele, nici aripile, dar uneori, trebuie să le eliberăm de sub cămașă, prinzându-le de umeri cu ramuri verzi, ca Icar, deși, nu rareori, aidoma lui, ne prăbușim în valurile furioase, ca în furtunile din tablourile marine ale lui Aivazovski.
Dar arta nu este zbor doar către înaltul visului, ci și spre senina lumină a dimineții, fiindcă Artistul se adresează Cetății. Fiecare pas al nostru, adăugat celuilalt în mers, înseamnă jumătate zbor și jumătate cădere, iar acest perpetuum mobile se poate desfășura și firesc, pe drum drept, în calma geometrie a iubirii Aproapelui și a iertării de Sine, dar și dureros, în arșița întrebărilor fără de răspuns.
„Trecut-au clipe, ceasuri, și anii chiar s-au scurs
Între străini sunt singur, mă năpădește dorul
Se-aude-n zarea albastră doar tristul meu discurs
Și vreau din nou, odată, să-mi pregătesc iar zborul...
Ce caut? Ce mă ține?
Bagajul e sinistru când sufletu-i pustiu.
Mă-ntreb și eu ca alții, luptându-mă cu mine.
Răspunsul poate-i simplu, dar eu încă nu-l știu."
E o carte puternică, frumoasă, care îndeamnă la reflecție și la recitire, fiindcă...
„Doamne, ce vâltoare de frivolitate,
Ne înghite lumea în al ei festin.
Nu vrem trandafirii-n amoralitate,
Ne ucidem visul, sec și clandestin.
Așteptând marfarul spre eternitate,
Am uitat visarea și-am lăsat povestea.
Pe peronul searbăd plin de vanitate,
Ne-mpărțim nimicul... și cu toate acestea
Tot îmbătrânim!"
Eu nu cred că îmbătrânim, decât dacă vrem. Uman, referindu-ne, bătrânețea este o stare de spirit, ca și tinerețea. Arta însă nu îmbătrânește, ea e veșnică, se duce mai departe, dincolo de noi, către generațiile care ne urmează. Așa va fi și cu această carte și cu toată frumusețea din această expoziție.
Felicitări!
„Despre mine,
Despre aproape Noi,
Despre idealuri,
Despre prezent,
Despre nostalgii,
Despre monștri"
Nu am citat un poem, ci osatura superbului volum de versuri al lui Ovidiu Stan, intitulat „Într-un salon mizer din Occident", incredibil contrapunctat - nu doar ilustrat - de artista Dora Groza, cu creații mai vechi sau mai noi, majoritatea tablouri în ulei, reverberații calde, încercând parcă să domolească strigătul poetului și să-i ordoneze nostalgia în ramele unui univers cromatic ondulat.
„Într-un salon mizer din Occident
Îmi macin viața…. Mă am la îndemână " - declară, din start, sculptorul ludușean Ovidiu Stan, stabilit în Spania.
„Într-un salon apatic, congruent,
Cu starea mea și-a lumii în schimbare,
Mă contrazic pe mine vehement,
M-adun și mă împart din răzbunare.
…
Vreau un salon bacovian cu ploaie
Și nu vreau să îmi plângeți astăzi mortul"…
Poate deloc paradoxal, am avut senzația blagiană a universului ondulat, în proiecția poetului care, outsider în Salonul mizer din Occidentul care „l-a ucis pe Dumnezeu", vrea să-și recupereze rădăcinile din matricea originară, repopulându-și universul existențial cu „mobilă greoaie cioplită din gorun" (n.n. - Gorunul lui Horea, de ce nu?)
„și-n robineți să-i curgă Oltul".
Cu conturul României rotunde, scrijelit în inima topită de dorul-dor,
„Gândurile-mi vin, toate într-un iureș,
O cortină neagră, peste-acest tablou;
De-aș putea să cer apa mea din Mureș,
De-ar putea să curgă toată prin hublou.
E vaporul mare, cât să intre-n plic,
Apa-i până-n cârmă, mă îneacă straniu,
Dintre toate câte aș putea să explic,
Știu că acel albastru mi-a ajuns în craniu…
(n.n. - Îndrăznesc să-mi imaginez că se referă la albastrul cerului de Voroneț și la nobilul albastru al caselor țărănești din România)
Mi-a ajuns în oase, lent mă ia cu frica,
Îmi pictează părul, alb, ca-n miezul iernii,
Desenând în carne, nu mai spun nimica,
Mă-ndoiesc de oameni, când ascult vecernii.
(n.n. - Sintagma „desenând în carne" reprezentând, desigur, cealaltă formă a hemografiei creatorului, scrierea cu sine, cu propriul sânge, cu viața sa)
Și conchide, în finalul emblematicei poezii „Dorul de casă":
„Mă-ndoiesc de mine, șevaletu'-i rupt,
Și pictez cu capul într-o lume seacă,
Într-un dans haotic și neîntrerupt
… Dorul de acasă, așteptând să treacă!"
Desigur, dorul de acasă nu trece niciodată, mai ales atunci când „casa" sau „acasa" nu este un acoperământ oarecare, dictonul „Ibi bene ibi Patria" confirmându-se doar parțial, ci fiind „Grădina Maicii Domnului", care își păstrează nealterate valorile fundamentale în cazul acestor doi „zburători" - artiștii Dora Groza și Ovidiu Stan - cu șira spinării dreaptă și cu rădăcinile adânc înfipte în Țărâna primordială, dar și în Cerul devenirii lor cosmice.
Fiindcă … plutind, mai degrabă, decât zburând deasupra „Cuibului de cuci" aidoma eroului lui Ken Kesey (inubliabil interpretat în film de Jack Nicholson), ori mai degrabă aidoma personajelor lui Romulus Guga din romanul „Nebunul și floarea" - intitulat inițial „Isus și ceilalți" -
„În acest salon vopsit în gri cenușă,
Mă regăsesc de zece ani mereu
Și scriu cu litere de-o șchioapă pe o ușă
Că nu mai cred de mult în Dumnezeu!"
Este și acesta un mod de a iubi. De fapt, cred că fiecare dintre noi a avut asemenea perioade dilematice, și, în definitiv, după părerea mea, relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune de intimitate și ar trebui să rămână discretă, ca orice iubire pe care dorim s-o protejăm, nu un spectacol de artificii, nu un discurs declarativ, ca de campanie electorală.
„Salon uitat în colțuri vechi de lume
În nișe-adânci, fără un pic de aer,
Chiar de-ar avea aceste colțuri nume,
Eu tot le-aș depăna-n același caier.
M-așteaptă zilnic, pe-un perete, Don Quijote
Și-n zugrăvirea fiecărei drame
A unui regn întreg de craniote,
El construiește pentru toți aceleași rame".
Avem de-a face cu un fericit tandem, cele două temperamente artistice extrem de diferite reușind să se acordeze perfect, să-și contrapuncteze trăirile într-o țesătură emoțională puternică, dar fără asperități și, ca atare, durabilă.
Mă întrebam, retoric, desigur, recent, prezentând cartea de versuri a poetului Răzvan Ducan, intitulată „Cumpăr timp", dacă Poezia, Arta, în general, pot salva universul uman! Cred că da! Creația este har dumnezeiesc. Omul este o fărâmă din Univers, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este Iubire. Și, citândul pe Marin Preda sau mai degrabă pe Apostolul Petru, „dacă dragoste nu e, nimic nu e". Iar dragostea poate sădi iarbă și în pustiu, fiindcă este euharistie, credință și viață, creație.
Iisus împarte mulțimilor înfometate cele cinci pâini și doi pești, intenționat, în pustiu - nimic nu se petrece în Valea fertilă a Iordanului, sau pe malul Lacului Tiberiadei, înconjurat de vegetație luxuriantă. Coborând de pe corabia singurătății în mijlocul turmei rănite, fără păstor și fără speranță, El alege „pustiul", pentru că acesta conține vidul existențial, ariditatea trăirii în absența lui Dumnezeu . „Suflete moarte"! Nu mergem până la Gogol, nu-i nevoie, le întâlnim la tot pasul…
Tristeți dilematice, nostalgii, autoironii, chiar în tonuri dure, ca în „Capriciu", creionează în versuri, fără rețineri sau complexe, Ovidiu Stan, autoflagelându-se, desigur, cu măsură:
„Amăgitor, sinistru și pustiu,
Un vis ce îmi întunecă gândirea,
Același vis bătrân și vinețiu
Cerându-și dreptul său și nemurirea
Într-un război de-o nebunie crasă,
Luptându-mă cu mine… doar cu mine!!
Spre-o țintă bine ascunsă și retrasă,
Înaintez cu greu prin serpentine.
Mă lupt stingher, pe baricade false
Și printre norii unui gând rebel;
Secat de tine, am rămas în oase
Și strig doar cu un singur decibel;
Victorie!!!... dar parcă stă ascunsă.
Ironice coșmaruri dau cu biciul
Și lumea mea-i intenționat pătrunsă
De un venin!!... Să fie doar capriciu????"
La antipozi, fără venin, solară, cu o frumusețe caldă, expresivă, emoționantă, permanent iscoditoare, atât în tablourile, desenele și fronseurile cu care contrapunctează versurile lui Ovidiu Stan, cât mai ales în expoziția de bijuterii hand made, realizate artizanal, cu minuție chinezească, Dora Groza ne dezvăluie o altă față a lumii, o lume posibilă, fără încrâncenări, a culorilor sufletului și a jocului, a frumosului din lucruri, a copilăriei din lumina ce nu trebuie niciodată abandonată. Fiindcă, așa cum spunea și ea în interviul din finalul cărții, fiecare dintre noi avem o mitologie, dar, cum am mai spus și susțin, nu ne putem alege ursitoarele, nici aripile, dar uneori, trebuie să le eliberăm de sub cămașă, prinzându-le de umeri cu ramuri verzi, ca Icar, deși, nu rareori, aidoma lui, ne prăbușim în valurile furioase, ca în furtunile din tablourile marine ale lui Aivazovski.
Dar arta nu este zbor doar către înaltul visului, ci și spre senina lumină a dimineții, fiindcă Artistul se adresează Cetății. Fiecare pas al nostru, adăugat celuilalt în mers, înseamnă jumătate zbor și jumătate cădere, iar acest perpetuum mobile se poate desfășura și firesc, pe drum drept, în calma geometrie a iubirii Aproapelui și a iertării de Sine, dar și dureros, în arșița întrebărilor fără de răspuns.
„Trecut-au clipe, ceasuri, și anii chiar s-au scurs
Între străini sunt singur, mă năpădește dorul
Se-aude-n zarea albastră doar tristul meu discurs
Și vreau din nou, odată, să-mi pregătesc iar zborul...
Ce caut? Ce mă ține?
Bagajul e sinistru când sufletu-i pustiu.
Mă-ntreb și eu ca alții, luptându-mă cu mine.
Răspunsul poate-i simplu, dar eu încă nu-l știu."
E o carte puternică, frumoasă, care îndeamnă la reflecție și la recitire, fiindcă...
„Doamne, ce vâltoare de frivolitate,
Ne înghite lumea în al ei festin.
Nu vrem trandafirii-n amoralitate,
Ne ucidem visul, sec și clandestin.
Așteptând marfarul spre eternitate,
Am uitat visarea și-am lăsat povestea.
Pe peronul searbăd plin de vanitate,
Ne-mpărțim nimicul... și cu toate acestea
Tot îmbătrânim!"
Eu nu cred că îmbătrânim, decât dacă vrem. Uman, referindu-ne, bătrânețea este o stare de spirit, ca și tinerețea. Arta însă nu îmbătrânește, ea e veșnică, se duce mai departe, dincolo de noi, către generațiile care ne urmează. Așa va fi și cu această carte și cu toată frumusețea din această expoziție.
Felicitări!
SIMBIOZA ARTELOR. PICTURĂ ȘI POEZIE
Categorie: Cultural
|
05-07-2017
Nr: 125
|
Autor: Rodica Olteanu - artist plastic
|
Motto: „Sufletul este cel mai important lucru în viață; Vine o vreme când îți dai seama de asta"
Un dublu eveniment cultural artistic a avut loc vineri, 30 iunie, ora 18, în incinta Casei de cultură „Pompeiu Hărășteanu" din Luduș. Prezentarea unui album de pictură cu ilustrație la cartea de versuri „Într-un salon mizer din Occident", pot spune că este un experiment inedit care a avut un mare impact asupra publicului local și nu numai. Protagoniștii acestui eveniment deosebit sunt doi artiști români, originari din Luduș, care și-au încercat destinele în alte țări, unde și-au creat un drum nou al vieții. Este vorba de poetul Ovidiu Stan, autorul volumului de versuri menționat, și artistul plastic Dora Groza - care a ilustrat acest volum cu picturile sale. La acest eveniment au fost invitați să participe și trei personalități marcante ale culturii județului Mureș, respectiv dl redactor-șef al ziarului „Cuvântul liber" - Lazăr Lădariu, doamna Mariana Cristescu, redactor Secția Cultură a aceluiași cotidian, și domnul Nicolae Băciuț, director al Direcției de Cultură și Artă din Târgu-Mureș.
Moderatorul acestei întâlniri spirituale, doamna Ana Pandrea, profesor și poet, binecunoscut publicului ludușean.
Revenind la cei doi artiști protagoniști, poetul Ovidiu Stan, are mai multe pasiuni artistice. Pe lângă poezie, pe care o practică de la 14 ani, pictează și sculptează, fiind marea sa pasiune. Trăind în Spania ultimii 16 ani, a scris acest volum de poezie, care a fost publicat la Editura NICO din Târgu-Mureș. Acest volum de versuri are un titlu emblematic, fiind în acord cu structura spirituală a personalității acestuia. Marcat de o mare sensibilitate și introvertire, poezia sa este misterioasă, aproape ermetică, având un cod cifrat numai de el știut! Este greu de descifrat dedublarea continuă a sufletului său zbuciumat, duelul dintre pesimismul dureros, tristețea și speranța licărului de lumină pe care-l invocă indirect și timid, într-un viitor incert. O sensibilitate profundă plină de dramatism și angoase, îmbrăcată în accente dure și dureroase, în căutarea continuă a echilibrului spiritual și necesitatea vitală a descoperirii unui drum spre lumină, pace, liniște și împlinire. Cele două forme de artă din acest volum, poezia și pictura, se conjugă armonios și uneori brutal în căutarea unei punți de lumină comune către același destin: fericirea.
Ilustrațiile de carte a poeziilor din acest volum sunt un univers aparte al picturii poetice, atât de expresivă a artistei Dora Groza, cu reședința în Germania, unde și-a întemeiat familia și destinul artistic. Un artist plastic este un artist complex în domeniul artelor, chiar dacă este un autodidact. Cu atât mai mult! Sufletul are nevoie de hrană spirituală, pe care o luăm (gratuit!) cu predilecție din artă, dragoste și credință. Creația plastică a Dorei este încărcată de multă pasiune și emoție, uneori inconștientă, dar de o profundă spiritualitate a spațiului eteric, desfășurată cu imaginație și culoare pe fiecare pânză. Este o pictură vivace, trepidantă a tuturor simțămintelor trăite sau inspirate din viață și propria experiență. Expoziția de pe simeze ne prezintă aproape cronologic o adevărată „poveste de dragoste virtuală" a acestei etape de creație. Povestea începe cu prima încercare incertă și enigmatică (ca toată creația sa) în căutarea „drumului pierdut" pe care-l va regăsi, într-o altă viziune plastică. În lucrările sale cu caracter abstract sau simbolic, se descifrează două dominante: una parapsihologică și alta cromatică. Dominanta cromatică de roșuri într-o gamă bogată indică o puternică dorință de afirmare în artă și o personalitate incisivă, ce nu acceptă înfrângerea!
Culoarea vie și dătătoare de putere, speranță și multă intuiție se modulează într-o libertate deplină de forme și valori. Trecând prin labirintul căutărilor, de la o poveste la alta, în final, totul se organizează spre descoperirea frumuseții luminii eterne, care hrănește sufletul fiecărui artist. Caracterul picturi moderne se îmbină magistral cu prețiozitatea bijutierului rafinat și sensibil, în demersul său spre calea perfecțiunii.
Lucrări: Simbolul vieții; Dimineață de mai; Poveste; Zădărnicii; Controverse.
Libertatea de exprimare și pasiunea cu care o face sunt însușiri dominante în compozițiile sale detașate pe tematici. Mijloacele artistice folosite sunt foarte variate, atât ca tehnică, cât și în cromatică. Colajul, folosind material textil sau lemn, diversifică și mai mult paleta, folosind fronseul mătăsii sau pânzei, cu care se joacă în diferite forme și simboluri de o mare expresivitate.
Lucrări: Steaua sudului; Geneză astrală; Icarus; Joaca a la Picasso; Mendrele vieții; Dansul cuvintelor.
Complexitatea sentimentelor și trăirilor psihice de o mare profunzime, creează în pictura sa tot atâtea subiecte de povești cu feeling, care au un puternic impact asupra privitorului, care știe să le descifreze: Calea pierdută (Lost way); Gânduri; Cuvinte; Zborul; Eu pot schimba lumea; Lacrimile sufletului; Geometria sufletului.
Pictura sa iluzionistă te trimite în unele pânze la subiectul principal - culoarea - în altele, forma geometrică sau ductul, de o expresivitate puternică plină de mistere. Compozițiile au un caracter dinamic alert și plin de o mare încărcătură emoțională.
Lucrări: Dansul ielelor; Drumul crucii; Păsărea Phoenix; Secretul; Cocon; Serenitate; Explozie.
Chiar și peisajul surprins în imagini de anotimpuri este sugestiv, prin dominanta cromatică și forma vag conturată în spațiul natural, din care reverberează un dor adânc „de acasă" ce se poate transfera oriunde în lume: casă la bunici; Anotimpuri; Casă pe lac; Furtună pe mare; Primăvara; Seară de iarnă.
Nu lipsesc nici peisajele solitare cu bărci părăsite, în care natura acvatică e dominantă: Solitudine; Serenitate; Tripticuri marine; Laguna albastră; Singurătate la malul mării.
Nu a omis din palmaresul său plastic compoziții și peisaje citadine foarte sugestive: Metropole; Apus de soare pe Acropole; Metropolă.
Una din cele mai enigmatice compoziții - Disecția unui glonț - pe aceeași pagină a cărții cu poezia, sugerează prin simboluri specifice povestea de viață a poetului Ovidiu Stan, în evoluția sa cronologică, plină de evenimente nefericite, dramatice. Dar speranța e prezentă în lumina caldă, salvatoare pentru destinul său, chiar dacă „glonțul e rănit de moarte". Lucrarea îi este dedicată poetului. Cei doi artiști, personalități complexe și sincere în tot ceea ce demonstrează prin creația lor, deși la mare distanță unul de altul, au reușit o simbioză spirituală perfectă. Au demonstrat că în viață, oricât de greu ți-ar fi să răzbați, pasiunea și talentul din suflet nu poate fi înfrânt de vicisitudinile vieții. „Talanții" cu care au fost înzestrați de Creator, se manifestă în orice condiții, punând în valoare tot ceea ce e mai frumos și bun în ființa umană: ARTA și IUBIREA, într-o aură de poveste, care merită transmisă și semenilor. Mult succes!
Categorie: Cultural
|
05-07-2017
Nr: 125
|
Autor: Rodica Olteanu - artist plastic
|
Motto: „Sufletul este cel mai important lucru în viață; Vine o vreme când îți dai seama de asta"
Un dublu eveniment cultural artistic a avut loc vineri, 30 iunie, ora 18, în incinta Casei de cultură „Pompeiu Hărășteanu" din Luduș. Prezentarea unui album de pictură cu ilustrație la cartea de versuri „Într-un salon mizer din Occident", pot spune că este un experiment inedit care a avut un mare impact asupra publicului local și nu numai. Protagoniștii acestui eveniment deosebit sunt doi artiști români, originari din Luduș, care și-au încercat destinele în alte țări, unde și-au creat un drum nou al vieții. Este vorba de poetul Ovidiu Stan, autorul volumului de versuri menționat, și artistul plastic Dora Groza - care a ilustrat acest volum cu picturile sale. La acest eveniment au fost invitați să participe și trei personalități marcante ale culturii județului Mureș, respectiv dl redactor-șef al ziarului „Cuvântul liber" - Lazăr Lădariu, doamna Mariana Cristescu, redactor Secția Cultură a aceluiași cotidian, și domnul Nicolae Băciuț, director al Direcției de Cultură și Artă din Târgu-Mureș.
Moderatorul acestei întâlniri spirituale, doamna Ana Pandrea, profesor și poet, binecunoscut publicului ludușean.
Revenind la cei doi artiști protagoniști, poetul Ovidiu Stan, are mai multe pasiuni artistice. Pe lângă poezie, pe care o practică de la 14 ani, pictează și sculptează, fiind marea sa pasiune. Trăind în Spania ultimii 16 ani, a scris acest volum de poezie, care a fost publicat la Editura NICO din Târgu-Mureș. Acest volum de versuri are un titlu emblematic, fiind în acord cu structura spirituală a personalității acestuia. Marcat de o mare sensibilitate și introvertire, poezia sa este misterioasă, aproape ermetică, având un cod cifrat numai de el știut! Este greu de descifrat dedublarea continuă a sufletului său zbuciumat, duelul dintre pesimismul dureros, tristețea și speranța licărului de lumină pe care-l invocă indirect și timid, într-un viitor incert. O sensibilitate profundă plină de dramatism și angoase, îmbrăcată în accente dure și dureroase, în căutarea continuă a echilibrului spiritual și necesitatea vitală a descoperirii unui drum spre lumină, pace, liniște și împlinire. Cele două forme de artă din acest volum, poezia și pictura, se conjugă armonios și uneori brutal în căutarea unei punți de lumină comune către același destin: fericirea.
Ilustrațiile de carte a poeziilor din acest volum sunt un univers aparte al picturii poetice, atât de expresivă a artistei Dora Groza, cu reședința în Germania, unde și-a întemeiat familia și destinul artistic. Un artist plastic este un artist complex în domeniul artelor, chiar dacă este un autodidact. Cu atât mai mult! Sufletul are nevoie de hrană spirituală, pe care o luăm (gratuit!) cu predilecție din artă, dragoste și credință. Creația plastică a Dorei este încărcată de multă pasiune și emoție, uneori inconștientă, dar de o profundă spiritualitate a spațiului eteric, desfășurată cu imaginație și culoare pe fiecare pânză. Este o pictură vivace, trepidantă a tuturor simțămintelor trăite sau inspirate din viață și propria experiență. Expoziția de pe simeze ne prezintă aproape cronologic o adevărată „poveste de dragoste virtuală" a acestei etape de creație. Povestea începe cu prima încercare incertă și enigmatică (ca toată creația sa) în căutarea „drumului pierdut" pe care-l va regăsi, într-o altă viziune plastică. În lucrările sale cu caracter abstract sau simbolic, se descifrează două dominante: una parapsihologică și alta cromatică. Dominanta cromatică de roșuri într-o gamă bogată indică o puternică dorință de afirmare în artă și o personalitate incisivă, ce nu acceptă înfrângerea!
Culoarea vie și dătătoare de putere, speranță și multă intuiție se modulează într-o libertate deplină de forme și valori. Trecând prin labirintul căutărilor, de la o poveste la alta, în final, totul se organizează spre descoperirea frumuseții luminii eterne, care hrănește sufletul fiecărui artist. Caracterul picturi moderne se îmbină magistral cu prețiozitatea bijutierului rafinat și sensibil, în demersul său spre calea perfecțiunii.
Lucrări: Simbolul vieții; Dimineață de mai; Poveste; Zădărnicii; Controverse.
Libertatea de exprimare și pasiunea cu care o face sunt însușiri dominante în compozițiile sale detașate pe tematici. Mijloacele artistice folosite sunt foarte variate, atât ca tehnică, cât și în cromatică. Colajul, folosind material textil sau lemn, diversifică și mai mult paleta, folosind fronseul mătăsii sau pânzei, cu care se joacă în diferite forme și simboluri de o mare expresivitate.
Lucrări: Steaua sudului; Geneză astrală; Icarus; Joaca a la Picasso; Mendrele vieții; Dansul cuvintelor.
Complexitatea sentimentelor și trăirilor psihice de o mare profunzime, creează în pictura sa tot atâtea subiecte de povești cu feeling, care au un puternic impact asupra privitorului, care știe să le descifreze: Calea pierdută (Lost way); Gânduri; Cuvinte; Zborul; Eu pot schimba lumea; Lacrimile sufletului; Geometria sufletului.
Pictura sa iluzionistă te trimite în unele pânze la subiectul principal - culoarea - în altele, forma geometrică sau ductul, de o expresivitate puternică plină de mistere. Compozițiile au un caracter dinamic alert și plin de o mare încărcătură emoțională.
Lucrări: Dansul ielelor; Drumul crucii; Păsărea Phoenix; Secretul; Cocon; Serenitate; Explozie.
Chiar și peisajul surprins în imagini de anotimpuri este sugestiv, prin dominanta cromatică și forma vag conturată în spațiul natural, din care reverberează un dor adânc „de acasă" ce se poate transfera oriunde în lume: casă la bunici; Anotimpuri; Casă pe lac; Furtună pe mare; Primăvara; Seară de iarnă.
Nu lipsesc nici peisajele solitare cu bărci părăsite, în care natura acvatică e dominantă: Solitudine; Serenitate; Tripticuri marine; Laguna albastră; Singurătate la malul mării.
Nu a omis din palmaresul său plastic compoziții și peisaje citadine foarte sugestive: Metropole; Apus de soare pe Acropole; Metropolă.
Una din cele mai enigmatice compoziții - Disecția unui glonț - pe aceeași pagină a cărții cu poezia, sugerează prin simboluri specifice povestea de viață a poetului Ovidiu Stan, în evoluția sa cronologică, plină de evenimente nefericite, dramatice. Dar speranța e prezentă în lumina caldă, salvatoare pentru destinul său, chiar dacă „glonțul e rănit de moarte". Lucrarea îi este dedicată poetului. Cei doi artiști, personalități complexe și sincere în tot ceea ce demonstrează prin creația lor, deși la mare distanță unul de altul, au reușit o simbioză spirituală perfectă. Au demonstrat că în viață, oricât de greu ți-ar fi să răzbați, pasiunea și talentul din suflet nu poate fi înfrânt de vicisitudinile vieții. „Talanții" cu care au fost înzestrați de Creator, se manifestă în orice condiții, punând în valoare tot ceea ce e mai frumos și bun în ființa umană: ARTA și IUBIREA, într-o aură de poveste, care merită transmisă și semenilor. Mult succes!
LA LUDUȘ DUBLU EVENIMENT CULTURAL
Categorie: Cultural
|
12-07-2017
Nr: 130
|
Autor: Text: MIRCEA GHEBOREAN Foto: SEBASTIAN CĂPUȘAN
|
Evenimentul, din ziua de vineri, 30 iunie 2017, constând din lansarea cărții „Într-un salon mizer din Occident", a poetului Ovidiu Stan versus vernisajul expoziției de pictură și bijuterii a artistului plastic Dora Groza, s-a dovedit a fi unul de excepție, sărbătoare a culturii ludușene. Asta și-au dorit-o organizatorii evenimentului cultural, Primăria orașului Luduș și Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu", „copiii noștri reveniți acasă", Ovidiu Stan, din Spania, Dora Groza, din Germania, personalitățile din elita culturii mureșene și naționale românești invitate, Nicolae Băciuț, Directorul Direcției de Cultură Mureș, Lazăr Lădariu, scriitor, redactor-șef al cotidianului „Cuvântul liber", Mariana Cristescu, senior-editor al cotidianului „Cuvântul liber", președinte al Asociației Culturale „Punți de lumină", recent premiată de Asociația Ziariștilor Profesioniști din România, toți trei cu zeci de cărți și mii de articole publicate, precum și artistul plastic bucureștean Rodica Olteanu, cu origini ludușene, prof. Ana Pandrea, moderatoarea evenimentului. Cu acest prilej, din nou, și-au bucurat și luminat sufletul prietenii din Luduș ai artei poetice și ai artelor plastice, foștii colegi de clasă ai sărbătoriților, unii veniți din Sibiu, Tulcea, Deva și din alte orașe, cei dragi din familiile lor, Marius Gabriel Cseke, artist plastic și arhitect, Alexandru Nicoară, artist plastic, doi ludușeni care își caută drumul în viață.
În debutul sărbătorii, consilierul prof. Liviu Botezan a înmânat „Diplome de excelență" distinșilor invitați Mariana Cristescu, Nicolae Băciuț și Lazăr Lădariu, „Diplome de onoare", poetului Ovidiu Stan și artistului Plastic Dora Groza, distincții conferite în numele Primăriei și al comunității ludușene de primarul Ioan Cristian Moldovan.
Timp de două ore, care au trecut ca o clipă, distinșii protectori și îndrumători ai tinerilor artiști au focalizat lumina atenției asistenței pe valorile inconfundabile ale tandemului Ovidiu Stan și Dora Groza.
Nicolae Băciuț, editor și prefațator al cărții „Într-un salon mizer din Occident": „Cartea, în cele șase etaje ale sale are densitate și profunzime, îndeamnă la meditație, la reflecție. Poate că e una dintre cele mai dense cărți despre condiția exilului românesc. După cartea doamnei Emilia Russe Temișan, „Râs cu plâns", niciuna dintre creațiile literare lansate la Luduș nu se ridică la valoarea cărții pe care astăzi o prezentăm. Poezia lui Ovidiu are plastica Dorei și plastica Dorei are poezia lui Ovidiu. Este o carte 2 în 1, unică în cultura Ludușului".
Mariana Cristescu: „Tristeți dilematice, nostalgii, autoironii, chiar tonuri dure, creionează în versuri, fără rețineri sau compleze, Ovidiu Stan, autoflagelându-se, desigur, cu măsură. La antipozi, fără venin, solară, cu o frumusețe caldă, expresivă, emoționantă, permanent iscoditoare, atât în tablourile, desenele și fronseurile cu care contrapunctează versurile lui Ovidiu, cât mai ales în expoziția de bijuterii handmade, realizate artizanal, cu minuție chinezească, Dora Groza ne dezvăluie o lume posibilă, fără încrâncenări, a culorilor sufletului și a jocului, a frumosului din lucruri, a copilăriei din lumina ce nu trebuie niciodată abandonată. […] Arta nu îmbătrânește, ea e veșnică, se duce mai departe, dincolo de noi, către generațiile care ne urmează. Așa va fi și cu această carte și cu toată frumusețea acestei expoziții. Felicitări!"
Lazăr Lădariu: „De cincizeci și patru de ani sunt în slujba scrisului românesc. Domnule director al Culturii mureșene, dragii mei Ovdiu Stan și Dora Groza, vă îmbrățișez cu tot dragul! Distinșilor iubitori ai artei și culturii românești prezenți astăzi în Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu", doresc să fac trei precizări: 1. Domnule consilier Liviu Botezan, vă rog să-i transmiteți domnului primar Cristian Moldovan că îl stimăm pentru că iubește cultura; 2. Vă prezint textul cu aprecierile mele referitoare la creațiile admirabililor creatori ludușeni, Ovidiu și Dora, text pe care îl veți regăsi într-unul dintre următoarele numere ale „Cuvântului liber"; 3. Pentru mine este o onoare să vin la Luduș și vin cu respectul cuvenit unei comunități care iubește și prețuiește cultura, care îi cinstește astăzi pe acești tineri care nu și-au uitat neamul și țara. Despre carte spun răspicat: CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS!"
Rodica Olteanu: „Ovidiu Stan și Dora Groza sunt confrați în ale artei, confrați cu stimații reprezentanți ai culturii mureșene. Cartea lor este o simbioză artistică între poezie și pictură. Amândoi sunt în căutarea perfecțiunii. Cât de talentați și hotărâți sunt, cu siguranță vor fi acoperiți de glorie artistică și de aprecierea semenilor".
De la autorii cărții și de la doamna Monica Voicu, din Giurgiu, aflăm că Ovidiu s-a stabilit de câteva zeci de ani în Spania, muncește în condiții de stres, cu odihna redusă la limita de avarie, de multe ori transformă noaptea în zi, înfruntă cu seninătate și umor situațiile dificile, dacă vorbești cu el sau îi citești și recitești poeziile te umpli și tu de energie și de poftă de viață. Pentru el fericirea înseamnă stabilitate, fiica sa Denisse, omul de lângă el, Jenny. Aflat pe pământ dintr-o pură întâmplare, viața lui este tulburătoare, plină cu bune și rele, dar nu ar da-o pentru alte trei vieți plictisitoare; că Dora s-a stabilit în Germania în anul 2008, când l-a cunoscut pe Rainer, un neamț 100%; împreună au un fiu, pe Paul; pictând sentimente, s-a regăsit în poeziile lui Ovidiu, a ilustrat fiecare poezie și coperta cărții și, astfel, s-a născut cartea 2 în 1, „Într-un salon mizer din Occident".
Poezia și pictura nu pot fi povestite. Poezia lui Ovidiu trebuie citită, tabourile și bijuteriile Dorei trebuie admirate. Celor interesați să-și procure cartea celor doi ludușeni sau, pur și simplu, să stea la taclale cu ei, le oferim două adrese: grozadora@gmail.com și verondesign@yahoo.com.
Într-o atmosferă caldă și prietenoasă, prea caldă în această vară fierbinte, iubitorii de artă și cultură din Luduș, dar nu numai, au fost răsfățați de Dora Groza și Ovidiu Stan cu un eveniment plin de farmec și culoare. Organizat de Primăria orașului și Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu”, evenimentul cultural Lansarea cărții „Într-un salon mizer din occident” și expoziția de pictură și bijuterii – hand made s-a bucurat de prezența unor invitați de marcă: Nicolae Băciuț, Mariana Cristescu, Lazăr Lădariu, Rodica Olteanu și Ana Pandrea, moderatorul întâmplării culturale.
A APĂRUT REVISTA „VATRA VECHE" 101
Revista „Vatra veche" continuă seria numerelor de largă respirație, cu o mare diversitate tematică și cu colaboratori din toată lumea.
Numărul 101 al revistei are în sumar, între altele: Vatra veche dialog cu George Astaloș, de Titus Suciu, cu Constantin Barbu, de Ion N. Oprea, cu pr. Constantin Necula, de Mihai Posada.
Despre „Mâhnirile lui Caragiale" scrie Dumitru Hurubă, iar Paul Dugneanu analizează „Poetica anotimpurilor, la Blaga". „Societăți(le) inutile", e evaluarea pertinentă pe care o face pr. Ovidiu Bârsan, un nou colaborator mureșean. „Scriitorii mercenari fesbukiști" sunt trecuți prin ciur și prin dârmon de Dumitru Hurubă, iar Aurel Codoban își continuă serialul său despre „Amurgul iubirii".
Consistent capitolul critică și istorie literară, cu recenzii, cronici literare, eseuri, semnate la cărți și autori de ieri și de azi: Marin Iancu (Ion Agârbiceanu), Rodica Lăzărescu (Nicolae Dan Fruntelată), Iulian Chivu (Ion Pachia Tatomirescu), Nicolae Dan Fruntelată (Ion Horea), Petre Isachi (Dumitru Ichim), Maria Daniela Pănăzan (Daniela Șontică), Dumitru Hurubă (Mihaela Oancea), Nicolae Băciuț (Gabriella Costescu), Constantin Cubleșan (Nicolae Silade), Nicolae Băciuț (Dora Groza, Ovidiu Stan), Constantin Stancu (Daniel Marian), Mihai Merticaru (Maria Cernegura) etc.
La „Documentele continuității". Aurel V. David în „Națiunea în stare de veghe" vorbește despre romanul „Sacrificiul" al lui Mihail Diaconescu.) Despre „Florian Medrea, un apărător al Marii Uniri", scrie fiica acestuia, Alexandra Medrea. Ioan-Aurel Pop continuă „Argument pentru Transilvania sufletului meu...". Nu lipsesc convorbirile duhovnicești cu Î.P.S. Ioan, de Luminița Cornea. Nicolae Băciuț prezintă cea mai recentă carte a pr. dr. Gheorghe Șincan, iar Luminița Cornea o carte despre un vrednic slujitor al bisericii, Grigore Pletosu.
La 80 de ani, Silvia Pop este omagiată de Nicolae Băciuț și Răzvan Ducan.
Poeme semnează Melania Cuc, Aurel M. Buricea, Dumitru Băluță, Darie Ducan, Ion Dragoș, Tania Nicolescu, proză Geo Constantinescu, Carol Feldman, Alexandru Decebal Seul.
Nu lipsesc rubricile tradiționale Ancheta Vatra veche. Exilul românesc, Biblioteca Babel. Ochean întors. Mărgelele copilăriei, Teatru, Literatură și film, Curier etc.
Revista „Vatra veche" este postată de la numărul 1, pe siteul Universității „Lucian Blaga" din Sibiu, unde poate fi consultată cu ușurință.
Revista „Vatra veche" continuă seria numerelor de largă respirație, cu o mare diversitate tematică și cu colaboratori din toată lumea.
Numărul 101 al revistei are în sumar, între altele: Vatra veche dialog cu George Astaloș, de Titus Suciu, cu Constantin Barbu, de Ion N. Oprea, cu pr. Constantin Necula, de Mihai Posada.
Despre „Mâhnirile lui Caragiale" scrie Dumitru Hurubă, iar Paul Dugneanu analizează „Poetica anotimpurilor, la Blaga". „Societăți(le) inutile", e evaluarea pertinentă pe care o face pr. Ovidiu Bârsan, un nou colaborator mureșean. „Scriitorii mercenari fesbukiști" sunt trecuți prin ciur și prin dârmon de Dumitru Hurubă, iar Aurel Codoban își continuă serialul său despre „Amurgul iubirii".
Consistent capitolul critică și istorie literară, cu recenzii, cronici literare, eseuri, semnate la cărți și autori de ieri și de azi: Marin Iancu (Ion Agârbiceanu), Rodica Lăzărescu (Nicolae Dan Fruntelată), Iulian Chivu (Ion Pachia Tatomirescu), Nicolae Dan Fruntelată (Ion Horea), Petre Isachi (Dumitru Ichim), Maria Daniela Pănăzan (Daniela Șontică), Dumitru Hurubă (Mihaela Oancea), Nicolae Băciuț (Gabriella Costescu), Constantin Cubleșan (Nicolae Silade), Nicolae Băciuț (Dora Groza, Ovidiu Stan), Constantin Stancu (Daniel Marian), Mihai Merticaru (Maria Cernegura) etc.
La „Documentele continuității". Aurel V. David în „Națiunea în stare de veghe" vorbește despre romanul „Sacrificiul" al lui Mihail Diaconescu.) Despre „Florian Medrea, un apărător al Marii Uniri", scrie fiica acestuia, Alexandra Medrea. Ioan-Aurel Pop continuă „Argument pentru Transilvania sufletului meu...". Nu lipsesc convorbirile duhovnicești cu Î.P.S. Ioan, de Luminița Cornea. Nicolae Băciuț prezintă cea mai recentă carte a pr. dr. Gheorghe Șincan, iar Luminița Cornea o carte despre un vrednic slujitor al bisericii, Grigore Pletosu.
La 80 de ani, Silvia Pop este omagiată de Nicolae Băciuț și Răzvan Ducan.
Poeme semnează Melania Cuc, Aurel M. Buricea, Dumitru Băluță, Darie Ducan, Ion Dragoș, Tania Nicolescu, proză Geo Constantinescu, Carol Feldman, Alexandru Decebal Seul.
Nu lipsesc rubricile tradiționale Ancheta Vatra veche. Exilul românesc, Biblioteca Babel. Ochean întors. Mărgelele copilăriei, Teatru, Literatură și film, Curier etc.
Revista „Vatra veche" este postată de la numărul 1, pe siteul Universității „Lucian Blaga" din Sibiu, unde poate fi consultată cu ușurință.
„VATRA VECHE" A LUI NICOLAE BĂCIUȚ
Categorie: Cultural
|
04-07-2017
Nr: 124
|
Autor: MELANIA CUC
|
Când Dumnezu vrea să ne facă daruri, doar împliniște vise cum este cel din care s-a născut Vatra veche a lui Nicolae Băciuț. Vatra Veche, un loc cât să-l atingi cu spiritul, un spațiu cultural bine gândit și în care, scriitorul Nicolae Băciuț oficiază în numele Literaturii contemporane. Puțini dintre creatorii autentici dețin și gena generozității adevărate, puțini dintre scriitori își abandonează propriile proiecte, își rup din timpul de odihnă al nopților și trudesc pentru ca alți confrați de ai lor să fie promovați în țară și în lumea largă. Da, spun lumea-largă, pentru că revista Vatra veche e un vector cultural de cea mai bună calitate, colaboratorii săi, dar mai ales cititorii de limbă română de pretutindeni, bucurându-se în egală măsură de respirație lirică autentică și nu doar. Nume cu sonoritate confirmată deja în istoria literară, dar și debutanți cu certă vocație, curajoși și timizi, oameni ce slujesc în numele Literei scrise se reunesc în paginile revistei Vatra veche. Cu semnături importante pentru critica literară actuală, cu ilustrații ce vin să pună față în față puterea imaginii și cea a scrisului pe hârtie, revista gândită și realizată de Nicolae Băciuț, este mai mult decât un exercițiu de devotament față de misia cu care domnia sa a fost trimis pe pământ. Vatra veche este un document de solidaritate între cei ce scriu, pictează, trăiesc constituind laolaltă o galaxie a minunii că putem exista frumos într-o lume mercantilă și gălăgioasă.
Ma simt onorată să particip, din când în când, cu ceea ce scriu sau pictez, la acest festival al Binelui și al Frumosului, publicând în paginile revistei Vatra veche, lansând un soi de mesaje ce vor descifrate, dacă nu azi, poate mâine, poimâine... Timpul, ca timpul, trece peste noi, oameni și idei, care, dacă rămân nescrise vor deveni doar o pulbere. Vatra veche ne-a oferit șansa de a ne cunoaște mai bine în această confreerie a iubitorilor de Cuvânt. Ne regăsim în paginile sale ca într-o frumoasă cafenea literară al cărui patron de spirit și muncă asiduă este poetul, managerul cultural, scriitorul Nicolae Băciuț.
Vatra veche este aproape o stare de spirit, o simți, o aștepți, și nu te dezamăgește niciodată. Mereu cu surprize culturale plăcute, cu ștaif editorial de duminică, revista Vatra veche este un dar pe care, îl merităm ori ba, Nicolae Băciuț ni-l face lună de lună, an de an...
Felicitări, domnule Nicolae Băciuț! Pentru mine nu este doar un fel de convenție socială să vă felicit, să vă mulțumesc, este un gest de prietenie și de respect pe care vi-l datorez de când vă cunosc.
În semn de omagiu, voi presa între paginile revistei 101 petale din florile de vișin abia înflorit. La mulți ani, Vatră veche!
Home / Noutati / Evenimentul de lansare a cărţii „Într-un salon mizer din Occident”, a autorilor Dora Groza și Ovidiu Stan, oglindit de ziariștii presei scrise mureșene, Ioan A. Borgovan și Mircea Gheborean
Evenimentul de lansare a cărţii „Într-un salon mizer din Occident”, a autorilor Dora Groza și Ovidiu Stan, oglindit de ziariștii presei scrise mureșene, Ioan A. Borgovan și Mircea Gheborean
Dublu eveniment cultural la Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu” Luduș – Ioan A. Borgovan, PUNCTUL
Într-o atmosferă caldă și prietenoasă, prea caldă în această vară fierbinte,iubitorii de artă și cultură din Luduș, dar nu numai, au fost răsfățați de Dora Groza și Ovidiu Stan cu un eveniment plin de farmec și culoare. Organizat de Primăria orașului și Casa de Cultură „Pompeiu Hărășteanu”, evenimentul cultural Lansarea cărții „Într-un salon mizer din occident” și expoziția de pictură și bijuterii –hand made s-a bucurat de prezența unor invitați de marcă: Nicolae Băciuț, Mariana Cristescu, Lazăr Lădariu, Rodica Olteanu și Ana Pandrea, moderatorul întâmplării culturale.
„Într-un salon mizer din occident”
Titlul cărții de debut a autorilor acestui volum, Dora Groza – pictură și Ovidiu Stan – versuri ne indică și locul în care trăiesc și creează cei doi tineri ludușeni, ajunși prin forța împrejurărilor în Germania și Spania. Dora trăiește și crează artă într-un orășel din Bavaria pentru nemți, iar Ovidiu își căștigă existența într-un domeniu tangent artei, pentru spanioli. Cei doi tineri artiști ilustrează perfect destinul românilor care în ultimii ani își caută o soartă mai bună printre străini. Din fericire pentru ei, cei doi s-au realizat acolo unde au fost nevoiți să ajungă. Volumul apărut în condiții grafice de excepție reunește un număr de 81 poezii scrise de Ovidiu Stan însoțite de tot atâtea reproduceri din opera Dorei Groza, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Băciuț, prefațatorul cărții apărute la Editura Nico să remarce că „Poezia lui Ovidiu are plasticitate, iar pictura Dorei are lirism, fiecare poezie are replica într-o ilustrație”.
Despre carte și cei doi autori au vorbit făcând ample analize Mariana Crsitescu „Reverberațiile amintirilor ludușene sunt prezente în noile zări în care se mișcă” și „În colecția de bijuterii hand made imaginația debordantă a Dorei creează volume și dimensiuni noi”. Lazăr Lădariu a făcut o analiză literară a textului și a relevat firoul artistic al tablourilor din expoziție. Artista plastică Rodica Olteanu a făcut o scurtă caracterizare a celor doi artiști, două personalități artistice complexe care au reușit datorită talentului și muncii lor. Vizibili emoționați, Dora Groza și Ovidiu Stan au mulțumit celor prezenți și celor care i-au ajutat, amintind-o cu căldură pe Monica Voicu.
În absența primarului Cristian Moldovan, consilierulLiviu Botezan a acordat oaspeților din Tîrgu Mureș și celor doi artiști câte o diplomă pentru activitatea lor artistică actuală și viitoare. La final, Dora Groza și Ovidiu Stan au acordat autografe numeroșilor iubitori de poezie și pictură posesori ai volumului „Într-un salon mizer din occident” .
A consemnat
Ioan A. Borgovan
Dublu eveniment cultural
„Într-un salon mizer din occident”
Titlul cărții de debut a autorilor acestui volum, Dora Groza – pictură și Ovidiu Stan – versuri ne indică și locul în care trăiesc și creează cei doi tineri ludușeni, ajunși prin forța împrejurărilor în Germania și Spania.
Dora trăiește și creează artă într-un orășel din Bavaria pentru nemți, iar Ovidiu își căștigă existența într-un domeniu tangent artei, pentru spanioli.
Cei doi tineri artiști ilustrează perfect destinul românilor care în ultimii ani își caută o soartă mai bună printre străini.
Din fericire pentru ei, cei doi s-au realizat acolo unde au fost nevoiți să ajungă. Volumul apărut în condiții grafice de excepție reunește un număr de 81 poezii scrise de Ovidiu Stan însoțite de tot atâtea reproduceri din opera Dorei Groza, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Băciuț, prefațatorul cărții apărute la Editura Nico să remarce că „Poezia lui Ovidiu are plasticitate, iar pictura Dorei are lirism, fiecare poezie are replica într-o ilustrație”.
Despre carte și cei doi autori au vorbit făcând ample analize Mariana Crsitescu „Reverberațiile amintirilor ludușene sunt prezente în noile zări în care se mișcă” și „În colecția de bijuterii hand made imaginația debordantă a Dorei creează volume și dimensiuni noi”. Lazăr Lădariu a făcut o analiză literară a textului și a relevat firoul artistic al tablourilor din expoziție. Artista plastică Rodica Olteanu a făcut o scurtă caracterizare a celor doi artiști, două personalități artistice complexe care au reușit datorită talentului și muncii lor. Vizibili emoționați, Dora Groza și Ovidiu Stan au mulțumit celor prezenți și celor care i-au ajutat, amintind-o cu căldură pe Monica Voicu.
În absența primarului Cristian Moldovan, consilierul Liviu Botezan a acordat oaspeților din Tîrgu Mureș și celor doi artiști câte o diplomă pentru activitatea lor artistică actuală și viitoare. La final, Dora Groza și Ovidiu Stan au acordat autografe numeroșilor iubitori de poezie și pictură posesori ai volumului „Într-un salon mizer din occident” .
Ioan A. BORGOVAN
